Christian Education in a Pluralistic Culture:
Growing Children in Today's World
May, 4-6, 2020

ECCLESIA – MATER ET MAGISTRA

The Holy Scripture reveals the Church as “the mysterious body of Christ” and “the people of God” at once. Starting from these two concepts, the Patristic exegesis also reflects on the Church as “Mother and Teacher”. The Church perennially gives birth to her sons and daughters in their hyposthases of “members” of the “mysterious body of Christ”, offering the teaching of salvation to her children, at all times, in all cultures and places, forever reminding them their condition of “people of God”. By her mission and pastoral guidance, through her sacramental and canonical dimension, in her schools of theology and the cultural and educational centres which she administers, the Church hapily joins the dimension of spiritual maternity and that of educational sapience, facilitating to the clergy and laity alike the access to the stairway leading to the throne of God’s Wisdom. Like a mother who educates her own offspring, the Church imparts, through her polyvalent theological and cultural foundations, the pedagogical model par excelence, able to respond to the multisecular challenges of a world whose values and philosophy are not always in consonance with those of the Church. Raising her own children in the spirit of soteriological values, the Church becomes herself the leaven or catalyst of that sapiential process, the growth thereof mirroring her own growth, which thus becomes her existential philosophy. If an ancient Latin maxim said, “Nullum est iam dictum, quod non sit dictum prius” (There is nothing which has not been said before), the Church proves to be, through her maternal and educational dimension, the refutation of that old adage, since she is always that “novum” (novelty) which is uttered throughout history, and thus becomes “clavis sapientiae” (the key to wisdom).


Mărturisită de Sf. Scriptură, deopotrivă, „trup tainic al lui Hristos” şi „popor al lui Dumnezeu”, Biserica este oglindită, de asemenea, în exegeza patristică, pornind de la aceste două concepte, drept „Maică şi Învăţătoare”. Născând pururea pe fiii şi fiicele sale în ipostaza de „mădulare” ale „trupului tainic al lui Hristos”, Biserica oferă copiilor ei învăţătura cea mântuitoare în toate timpurile, culturile şi locurile, amintindu-le permanent condiţia lor de „popor al lui Dumnezeu”. Prin misiunea şi pastoraţia sa, prin dimensiunea ei sacramental-canonică, prin şcolile ei de teologie şi centrele cultural-educative pe care le oblăduieşte, Biserica îmbină fericit dimnesiunea maternităţii duhovniceşti cu cea a sapienţiei educative, facilitând, deopotrivă, clerului şi poporului, scara care duce la tronul Înţelepciunii lui Dumnezeu.

Asemenea unei mame care îşi educă proprii copii, Biserica oferă prin fundamentele sale teologice şi culturale plurivalente modelul pedagogic prin excelenţă, capabil să răspundă provocărilor multiseculare ale unei lumi ale cărei valori şi filosofii nu sunt întotdeauna în consonanţă cu cele ale Bisericii. Crescându-şi proprii copii în spiritul valorilor soteriologice, Biserica devine ea însăşi fermentul acestui proces sapienţial, oglindindu-şi în creşterea aceasta propria ei creştere, care îi devine, astfel, filosofie existenţială. Dacă un vechi dicton latin afirma „Nullum est iam dictum, quod non sit dictum prius” (Nu există nimic ce să nu fi fost spus mai devreme), Biserica se dovedeşte a fi, prin dimensiunea ei maternal-educativă, contrariul acestui dicton străvechi, ea fiind, mereu, acel „novum” (nou) care se rosteşte de-a lungul timpurilor şi care devine, astfel, „clavis sapientiae” (cheia înţelepciunii).