THE VILLAGE AND RURAL SPIRITUALITY
between tradition and modernity
May, 6-8, 2019

RURAL HERITAGE: PAST, PRESENT, FUTURE

In the evening of the day of the Resurrection, the Lord Jesus Christ was performing the Mystery of the Holy Eucharist in front of two of His disciples, in a house in the little village of Emaus near Jerusalem (Luke 24, 13-35). When, by divine power and will, the bread in the hand of the “foreigner” turned into the very body of Him Who had been resurrected and glorified, the eyes of the disciples were „opened”, and they recognized Him, at the very moment He was physically disappearing from their presence, in the eucharisticized bread; the presence of the historical Christ was replaced by the presence of the Eucharistic Christ. From that moment, until the end of time, the village remains the chosen mysterious place of Christ’s presence which reveals knowledge and eternal life; it thus becomes the place where the “opening” of man’s spiritual eyes is avouched as the beginning of the process of Christomorphization and deification, as reflected both in the daily lives of those willing to receive the “bread unto being”, and in the extension of this deifying onthology to the witness, given even at the cost of one’s life, of Him Who, once, “opened” the eyes of His disciples in a village. Names of martyrs such as the Holy Martyrs of Năsăud, or of travellers on the way to meet Christ, such as the monk Gheorghe the Pilgrim, or of “anonymous” ascetes living on the outskirts of the village, remain the undeniable proof from the past, for the present, as a legacy for the future of a renewing existence which “opens” our eyes to the true knowledge. We find the sacrificial table in the altar of the village church extended by the table in the peasant’s house, on which he lays the same bread made of the same wheat which bears the “face” of Christ and which he eats alike, both as eucharisticized bread in the village church, and as bread bearing the sign of the cross, kneaded by his work-battered hands, to the glory of God. The peasant’s house thus becomes “Ecclesia domestica”, the place of Christ’s mysterious presence. The folk songs and chanting, Christmas carols and chora-dancing, the traditional clothing and decorations, the labour in the field and on the farm, the troitzas, roods or crucifixes mounted at the crossroads, the solar or cross-shaped inlays, the millenary symbols of the paschal or Passover cycle sculpted on the pillars of gates and houses, become in their turn signs bearing the presence of Christ, Who never remains atemporal, exterior and foreign to the peasant (cf. Mt. 28, 20), but is always a regular member of the family, a “habitué”. That is why the honoured place in the little farm cottage is given to His icon, and to the oil lamp incessantly flaring both in the sacrificial illumination and “eye-opening”, thanksgiving and remembrance of God’s blessings, and in communion with the departed on the “way to Emmaus” to the eternal meeting with Him Who is figured in the icon. The village thus becomes the place where the presence of Christ and the entire Patristic experience of a living, participative theology become topical elements par excellence in the temporality of the present, opening up the way towards a future restored in the dignity of the holiness of the sons of God reborn by grace; it becomes the place of a deifying acculturation, as opposed to a non-Christic and anti-Christic globalization.

Patrimoniul rural: trecut, prezent, viitor

 

În seara zilei Învierii, Domnul Iisus Hristos săvârşea Taina Sfintei Euharistii înaintea a doi dintre ucenicii Săi, într-o căsuţă din micul sat Emaus de lângă Ierusalim (Lc. 24, 13-35). Atunci când prin puterea şi voinţa divină pâinea din mâna „străinului” s-a prefăcut în însuşi trupul Lui înviat şi glorificat, ochii ucenicilor s-au „deschis”, recunoscându-L pe Acesta în însăşi clipa dispariţiei Sale fizice din faţa lor, în pâinea euharistizată; prezenţa lui Hristos Cel Istoric a fost luată de prezenţa lui Hristos Cel Euharistic. De atunci şi până la sfârşitul veacurilor, satul rămâne locul tainic ales al prezenţei hristice revelatoare de viaţă veşnică şi cunoaştere; devine, astfel, locul în care „deschiderea” ochilor sufleteşti ai omului se adevereşte ca început al procesului de hristomorfizare şi îndumnezeire, reflectat atât în viaţa cotidiană a celor doritori de primirea „pâinii celei spre fiinţă”, cât şi în extinderea acestei ontologii îndumnezeitoare în mărturisirea chiar cu preţul vieţii a Celui Care, odinioară, a „deschis” ochii ucenicilor în mijlocul unui sat. Nume de martiri precum cele ale Sfinţilor Mucenici Năsăudeni, sau de călători pe calea întâlnirii cu Hristos, precum cea a Cuviosului Gheorghe Pelerinul, ori asceţii „anonimi” de la marginea satului, rămân dovada incontestabilă din trecut, pentru prezent, ca moştenire de viitor a unei existenţe restauratoare şi „deschizătoare” a ochilor cunoaşterii celei adevărate. Masa sacrificială a altarului din Biserica satului se regăseşte ca prelungire în însăşi masa din casa ţăranului, pe care acesta pune aceeaşi pâine făcută din grâul purtător al „feţei” lui Hristos şi pe care o mânâncă, deopotrivă, atât ca pâine euharistizată în Biserica satului, cât şi ca pâine însemnată cu cruce şi plămădită de mâinile lui bătătorite de muncă spre slava lui Dumnezeu. Casa ţăranului devine, astfel, „Ecclesia domestica”, locul prezenţei tainice a lui Hristos. Cântecele, colindele, horele, podoabele, portul popular, muncile câmpului şi ale ogradei, troiţele de la răspântia drumurilor, încrustările cruciforme, solare sau în alte forme, simboluri milenare ale ciclului pascal de pe stâlpii porţilor şi ai caselor devin, la rândul lor, semnul purtător al prezenţei lui Hristos, Care nu îi rămâne atemporal, exterior şi străin ţăranului (cf. Mt. 28, 20), ci este „de-al casei”, locul cel mai de cinste din căsuţa ţărănească fiindu-i dat icoanei Sale şi candelei care pâlpâie mereu atât în jertfa luminării şi „deschiderii ochilor”, a mulţumirii şi aducerii aminte de binefacerile lui Dumnezeu, cât şi în comuniunea cu cei plecaţi pe „drumul Emausului” spre întâlnirea veşnică cu Cel din icoană. Satul devine, astfel, locul în care prezenţa hristică şi întreaga experienţă patristică a unei teologii vii participative devin elementele de actualitate prin excelenţă în temporalitatea prezentului şi deschizând calea spre un viitor restaurat în demnitatea sfinţeniei fiilor lui Dumnezeu renăscuţi prin har; devine locul unei aculturalizări îndumnezeitoare, opuse unei globalizări nonhristice şi antihristice.