The missionary and social vocation of the Church at the beginning of the third Christian millennium must be characterized by an inner renewal, in the perspective of the communion and of the Church’s participation to the confrontation with the great challenges of postmodern culture, determined by the phenomenon of secularization. In such a society, the Church must develop the meaning and the sense of belonging to the ecclesial community. Thus, actualizing the message of Christ has the role of changing the Christian community, determining it to become itself missionary and social. The sense of belonging to the ecclesial community develops a rich experience of communion, that is, going from the static to the dynamic perspective, from the implicit to the explicit mission. The awareness of belonging to the eccesial community must then reveal the balance between the personal and the ecclesial experience, between the vocation of the person and the exigencies of the community. The community must be directed towards intercommunion as a form of unity and presence, so that it offers opening towards dialogue, being capable of creating interpersonal connections, in a world dominated by a real exacerbated individualism.
As for the vocation of the Church in history and society, the Church is called to construct the history of salvation, and ecclesial communities to become instruments of promoting genuine values, just as a little leaven leaveneth the whole lump (Galatians 5,9). In fact, the Church is a co-participant in all the experiences that the person and the nation experience in history, regardless of the origin or the ideological crystallizations present in a certain context and area. Hence, the Church is the ferment of history, which, by assuming a concrete time and topos, conveys to the world the genuine vocation of man and of creation: the transfiguration in the Spirit, the pneumatization.
The one who gives meaning to history is Jesus Christ, the Absolute Person, Who, being eternal, makes all things new, thus revealing the vocation of renewal, however, doubled by the exigency of faithfulness. Therefore, although we notice mutations in the geopolitical dynamics of the world, which influence the perspective on religious life, directly or indirectly, the message of Christ always remains timely and vivifying, innovative and faithful for all generations.
To sum up, the panel aims at approaching, on the one hand the contribution of the missionary work of the Church to the identitary fulfillment and the social becoming of man, and, on the other hand, to present the contemporaneousness of the message of the Church in culture and history.
MISIUNE, NAȚIUNE ȘI IDENTITATE ECLEZIALĂ
Vocația misionară și socială a Bisericii, la începutul celui de-al treilea mileniu creștin, trebuie să fie caracterizată de reînnoirea lăuntrică, în perspectiva comuniunii și a participării acesteia la confruntarea cu marile provocări pe care i le adresează cultura postmodernă, determinate de fenomenul secularizării. Într-o astfel de societate, Biserica trebuie să dezvolte sensul și simțul apartenenței în cadrul și la comunitatea eclesială. Astfel, actualizarea mesajului lui Hristos are rolul să preschimbe comunitatea creștină, determinând-o să devină ea însăși misionară și socială. Simțul apartenenței eclesiale dezvoltă o bogată experiență de comuniune, și anume, aceea de a trece de la perspectiva statică la cea dinamică, de la misiunea implicită la cea explicită. Sentimentul apartenenței eclesiale trebuie să descopere apoi echilibrul dintre experiența personală și cea eclesială, dintre vocația persoanei și exigențele comunității. Comunitatea trebuie îndreptată spre comuniune ca formă de unitate și prezență, astfel încât aceasta să ofere deschidere spre dialog, devenind capabilă să creeze legături inter-personale, într-o lume dominată de un real individualism exacerbat.
În ceea ce privește vocația Bisericii în istorie și societate, aceasta este chemată să construiască istoria mântuirii, iar comunitățile eclesiale să devină instrumente de promovare a nefalsificatelor valori, asemenea aluatului care dospește toată frământătura (Galateni 5, 9). De fapt, Biserica este co-participantă la toate experiențele pe care le traversează persoana și națiunea în istorie, indiferent de proveniența și de cristalizările ideologice prezente într-un anumit context și spațiu. Biserica este, așadar, fermentul istoriei, care prin asumarea timpului și a topos-ului concrete, transmite lumii adevărata vocație a omului și a creației: transfigurarea în Duhul, pnevmatizarea.
Cel care dă sens istoriei este Iisus Hristos, Persoana Absolută, Care, Veșnic fiind, le face pe toate noi, arătând prin aceasta vocația înnoirii, dublată însă de exigența fidelității. Astfel, cu toate că observăm mutații în dinamica geopolitică a lumii, care influențează percepția asupra vieții religioase, direct sau indirect, mesajul lui Hristos rămâne mereu actual și vivificator, înnoitor și fidel deopotrivă pentru toate generațiile.
Conchizând, panelul intenționează să abordeze, pe de-o parte contribuția lucrării misionare a Bisericii la împlinirea identitară și devenirea socială a omului, iar pe de altă parte, să prezinte actualitatea mesajului Bisericii în cultură și istorie.
