TRADITION AND CREATIVITY IN CHURCH HYMNOGRAPHY
PASTORAL CARE AND ASSISTAENCE OF ELDERLY PEOPLE
Alba Iulia
May, 08-09, 2023

Hesychasm – in History and Today

A monastic movement whose beginnings go back in time to the Fathers of the desert, Hesychasm cannot claim to be the only current that represents Orthodox mysticism, but it is certainly one of the most important. This movement it appeared after the clash of Western scholasticism, fully crystallized in the 14th century, with Eastern mysticism, which affirms a direct and spiritual knowledge of God, claiming the theosis of man or his union with God through the uncreated grace springing from the divine being. The Hesychasm, introduced the Name of Jesus Christ in prayer from the 5th to the 7th century, especially in the Gaza Desert and Mount Sinai. After that, the process took root on Mount Athos, and then experienced two major moments of rebirth that, each time, renewed Orthodoxy: one in the 14th century (through St. Gregory of Sinai and St. Gregory Palamas, and the other at the end of 18th century (by the abbot Vasile from Poiana Mărului and the abbot Paisie Velicicovschi). On another side, the Hesychasm it gave rise to a liturgical renewal and caused a struggle against ritualism, formalism, and self-satisfaction in sacramental life. It urges frequent holy communion, effective preaching, and diligent reading of the Holy Scriptures

ISIHASMUL – ÎN ISTORIE ȘI ASTĂZI

Mișcare monahală ale cărei începuturi se duc în timp până la Părinții pustiei, Isihasmul nu poate avea pretenția de a fi singurul curent care reprezintă mistica ortodoxă, dar cu siguranță este unul dintre cele mai importante.

Această mişcare a apărut în urma ciocnirii scolasticii apusene, deplin cristalizată în secolul al XIV-lea, cu mistica răsăriteană, care afirmă o cunoaștere directă și duhovnicească a lui Dumnezeu, susținând îndumnezeirea omului sau unirea lui cu Dumnezeu prin harul necreat izvorât din ființa dumnezeiască.

Isihasmul a introdus Numele lui Iisus Hristos în rugăciune, începând cu secolul al V-lea și până în secolul al VII-lea, în special în deșertul Gazei și în Muntele Sinai. Procesul s-a înrădăcinat ulterior la Muntele Athos, pentru ca apoi să cunoască două mari momente de renaștere care, de fiecare dată, au reînnoit Ortodoxia: unul în secolul al XIV-lea (prin Sfântul Grigorie Sinaitul și Sfântul Grigorie Palama), iar celălalt la sfârșitul secolului al XVIII-lea (prin starețul Vasile de la Poiana Mărului și starețul Paisie Velicicovschi). Pe un alt plan, Isihasmul a dat naștere unei înnoiri liturgice și a declanșat o luptă împotriva ritualismului, a formalismului și automulțumirii în viața sacramentală. El îndeamnă la împărtășirea frecventă, la o predică eficientă și la lectura stăruitoare a Sfintei Scripturi

HESYCHAST BEAUTY AS A PARADIGM OF THE DIVINE ”AESTHETICS”

In the treatise De Divisione Naturae (III, 4), John Scotus Eriugena, a Western translator of St. Dionysius the Pseudo-Areopagite, the forerunner mystagogue of apophatic hesychasm, stated the following: “Dum silet, clamat, et dum clamat, silet; et invisibilis videtur, et dum videtur, invisibilis est / While he is silent, he shouts, and while he shouts, he is silent; and the unseen is seen, and while it is seen, it is unseen.” The beauty of the world, the “theater” in which the Beautiful (God) is shown, as a young theologian put it, represents for man in general, and, in particular, for the one who theologizes, the image of the heavenly world, the court of God’s place, being the image of heavenly beauty in which and by which God makes Himself known through the sight of His radiance, poured out especially in the hesychia of the heart, but which becomes perceptible even in the existence of the order, proportion, and glory of this worldly splendor. In this world, man is put to be the shepherd of the being created by God; he is the only one able to see what is hidden, to hear what is not wanted to be heard, to understand what is mysterious, to look at what is not given to other eyes to see. In this sense, hesychasm, being an inner motion of peace of mind, of detachment from the scattering brought about by the fall of the forefathers, leads, as St. Gregory Palamas shows (following the Orthodox monastic tradition of Macarian-Evagrian ascetic orientation, passed through the filter of Areopagitic theology), at its descent into the heart, where it thus becomes the mirror in which the beauty of the Godhead is revealed in the form of the divine “aesthetic”, becoming its paradigm through which the Church empirically perceives the relationship between God and man.

Frumusețea isihastă ca paradigmă a „esteticii” divine

În tratatul De Divisione Naturae (III, 4), Ioan Scot Eriugena, traducător în Apus al Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul, mistagogul precursor al isihasmului apofatic, afirma următoarele: „Dum silet, clamat, et dum clamat, silet; et invisibilis videtur, et dum videtur, invisibilis est/ În timp ce tace, strigă, și în timp ce strigă tace; iar nevăzutul se vede și, în timp ce se vede, e nevăzut”. Frumusețea lumii, „teatrul” în care se arată Frumosul-Dumnezeu, după cum se exprima un tânar teolog, reprezintă pentru om, în general, și pentru cel care theologiseşte, în particular, chipul lumii cerești, curtea locașului lui Dumnezeu, fiind chipul frumuseții celeste în care și prin care Dumnezeu se face cunoscut prin vederea strălucirii Sale, revărsată în chip special în isihiainimii, dar care devine perceptibilă inclusiv în existența ordinii, proporției și slavei acestei splendori mundane. În această lume, omul este pus păstor al ființei create de Dumnezeu, este cel singur capabil să vadă ceea ce se ascunde, să audă ceea ce nu se vrea auzit, să înțeleagă ce este tainic, să privească ceea ce altor ochi nu le este dat să vadă. În sensul acesta, isihasmul, ca mișcare interioară de liniștire a minții, de desprindere a ei din risipirea și împrăștierea aduse de căderea protopărinților, duce, așa după cum arată și Sf. Grigorie Palama (urmând tradiției monahale ortodoxe de orientare ascetică macariano-evagriană, trecută prin filtrul teologiei areopagitice), la coborârea acesteia în inimă, unde devine, astfel, oglinda în care frumusețea Dumnezeirii se revelează sub forma „esteticuluiˮ divin, devenind-i acestuia paradigmă prin care Biserica percepe empiric raportul dintre Dumnezeu și om

LIGHT AS A DOGMA AND A SPIRITUAL EXPERIENCE

This panel will aim to build a framework-debate from the perspective of receiving Hesychasm as light; not as material light, but as dogmatic and spiritual summus, as the mystical experience of uncreated light. Thus, two levels of discourse appear: on the one hand, the essence of uncreated light as a dogmatic synthesis, and on the other hand, its relevance for the theosis of man.

Holy Scripture says that God is Light (I John 1: 5) and that He dwells in light (I Timothy 6:16), putting on the light as a garment (Ps. 103: 2), thus developing the Paschal meaning of Light (Resurrection Day, let us enlighten peoples …). St. Gregory Palamas says that the light on Tabor was not only the glory of the body, but the glory of the divine nature. This light and glory is not only of one Trinity Person, but of All Three, because it is of the divine nature. Insomuch as God reveals Himself and becomes known through His uncreated energies, He is light. Thus, the mystery of man is untied through the mystery of theosis, as a charismatic and ascetic event of the being in its movement on this earth. From this perspective, the Light becomes the expression of the Trinity of the One, but also the face of the Hypostases: Trinity unmixed, inseparable, of one being and one nature; Lights and Light, and three saints, and One saint, the Trinity, God, is praised. Praise and glorify, my soul, life and lives, the God of all (The Canon of Repentance of St. Andrew the Critean).

The Hesychastic semantics is joined by seemingly paradoxical concepts: the joy of cryingbright sadness … all gaining meaning, reason, and content through Christ. Through the Savior Jesus Christ, the hypostatic light in the philocalia of the neptical fathers, the dogmatic consciousness of the Church is defined as an open consciousness in which we meet the joy of grace, the man of light and the joy of weeping …The Hesychast theology involves a profound graciouspersonalism: mystical experience, the covenant of eternal life, the tireless ascent to the sight of God, and the relationship between light, knowledge, and purity.

We therefore invite you to discover together the image of God as Lights and Light, as Life and lives, in a philocal typology.

LUMINA CA DOGMA SI EXPERIENTA SPIRITUALA

În cuprinsul acestui panel se va urmări construirea unui cadru-dezbatere din perspectiva receptării isihasmului ca lumină; nu ca lumină materială, ci ca summus dogmatic și duhovnicesc, ca experiență mistică a luminii necreate. Astfel, apar două paliere ale discursului: pe de o parte, esența luminii necreate ca sinteză dogmatică, iar pe de altă parte, relevanța ei pentru îndumnezeirea omului.

Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu este Lumină (I Ioan 1,5) și că locuiește în lumină (I Timotei 6,16), îmbrăcându-Se cu lumina ca și cu o haină (Ps. 103,2), dezvoltând astfel sensul pascal al Luminii (Ziua Învierii, popoare să ne luminăm…). Sfântul Grigorie Palama spune că lumina de pe Tabor nu a fost numai slava trupului, ci slava naturii dumnezeiești….Această lumină și slavă nu este numai a unei singure Persoane din Treime, ci a tuturor Celor trei, pentru că este a naturii dumnezeiești. În măsura în care Dumnezeu Se descoperă pe Sine și Se face cunoscut prin energiile Sale necreate, El este lumină. Astfel, taina omului se dezleagă prin taina îndumnezeirii, ca eveniment haric și ascetic al ființei în mișcarea ei pe acest pământ. Din această perspectivă, Lumina devine expresia Treimii Celei Una, dar și chipul Ipostaselor: Treime neamestecată, nedespărțită, de o ființă și fire una; Lumini și Lumină, și trei sfinte, și Unul sfânt, este lăudată Treimea, Dumnezeu. Laudă și preaslăvește, suflete, viață și vieți, pe Dumnezeul tuturor (Canonul de Pocăință al Sf. Andrei Criteanul).

În semantica isihastă se alătură concepte aparent paradoxalebucuria plânsului, tristețe strălucitoare …toate obținând sens, rațiune și conținut prin Hristos. Prin Mântuitorul Iisus Hristos, lumina ipostatică în filocalia părinților neptici, se definește conștiința dogmatică a Bisericii ca și conștiință deschisă în care întâlnim bucuria de har, omul de lumină și bucuria plânsului… Teologia isihastă comportă un adânc personalism haric: experiența mistică, legământul vieții veșnice, urcușul neobosit spre vederea lui Dumnezeu, precum și raportul dintre lumină, cunoaștere și curăție.

Vă invităm așadar să descoperim împreună chipul lui Lui Dumnezeu ca Lumini și Lumină, ca Viață și vieți, într-o tipologie filocalică.

HYMNS AND ART OF THE NEPTIC TRADITION

Music is of eternal significance because the heavenly Father’s throne is surrounded by consonant harmonies. We must just find the aisle of this harmony and resonate with it, otherwise the harmonic sonority is distorted and so music becomes non-music and damages our soul and psyche. God initially left music to man in order to bring glory to the consubstantial Trinity and to help man in his own spiritual ascension. Even after the Fall, music was still fulfilling the role of being a man’s uplifting support. We don’t know what music was like in Eden, but we think it was a particularly beautiful one since the devil still seeks to pervert it.

At the Nativity, the angels sang an unheard song: „Glory to God in the highest and on earth peace among men of good will” (Luke 2:14). Perhaps this is the singing of the inhabitants of heaven. The music of the heavens, of the heavenly spheres, is a continuous, smooth one, as is the music of nature on earth (a glimpse of the beauty of the music of the spheres). The music of the spheres and the music of nature is one without rhythm and without a tonal center of gravity in the meaning that we give today; it is a song, we would say, in unison.

This singing in unison was encouraged by man to express different feelings, but in a cadenced, rhythmic way, and with a starting base, a landmark, with smaller or larger musical intervals but without these being theorized or problematized excessively. This music in unison is found in all antiquity, in all peoples and in all cultures and spiritualities; among the Jews and the Christians of the first millennium. Afterwards, polyphony and harmonic music appear.

Singing is an appanage of prayer, of spirituality, it is a part of the cult of the Orthodox Church, and a spiritual fact in the life of any Christian, since through it we bring glory to God.

Saint Basil the Great in the homily addressed to young people speaks of the psycho-educational and therapeutic value of music and shows that any voice or way has a certain characteristic and effect on the human psyche[1]. The variety of feelings created by religious music brings, in the most practical way, peace to the soul.

[1]Basil the Great, Omilia a XXII-a către tineri, in P.S.B., part I, translation by Dumitru Fecioru, nr. 17, Bucharest, IBMBOR Publishing House, 1986, pp. 575-576.

IMNURI ŞI ARTA TRADIŢIEI NEPTICĂ

Muzica este de însemnătate veșnică pentru că tronul Tatălui ceresc este înconjurat de armonii consonante. Noi trebuie doar să găsim culoarul acestei armonii și să rezonăm cu ea, altfel sonoritatea armonică este distorsionată  și astfel muzica devine nemuzică și ne dăunează sufletului și psihicului. Dumnezeu a lăsat inițial muzica omului, pentru a aduce slavă Treimii celei de-o ființă și pentru a-l ajuta pe om în propria-i înălțare în duh. Și după cădere, muzica tot rolul unui sprijin de ridicare al omului a fost. Nu știm cum era muzica edenică, dar credem că era una deosebit de frumoasă din moment ce diavolul tot caută să o pervertească.

              La Nașterea Domnului îngerii au cântat o cântare nemaiauzită: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace între oameni bunăvoire”(Lc.2, 14). Probabil că aceasta o fi cântarea locuitorilor cerului. Muzica cerurilor, a sferelor cerești este una continuă, lină, așa cum este muzica naturii pe pământ (un crâmpei din frumusețea muzicii sferelor). Muzica sferelor și muzica naturii este una fără ritm și fără un centru tonal de gravitație în înțelesul pe care îl dăm noi azi, o cântare, am spune noi, la unison.

              Cântarea aceasta la unison a fost înprumutată de om pentru a-și exprima diferite sentimente, însă într-un mod cadențat, ritmat, și cu o bază de pornire, un reper, cu intervale muzicale mai mici sau mai mari dar fără ca acestea să fie teoretizate sau problematizate excesiv. Această muzică la unison este întâlnită în toată antichitatea, la toate popoarele și în toate culturile și spiritualitățile, la evrei și la creștinii primului mileniu. După aceea apare polifonia și muzica armonică.

Cântarea este un apanaj al rugăciunii, a spiritualității, este o parte a cultului Bisericii Ortodoxe și un fapt spiritual în viața oricărui creștin, întrucât prin intermediul acesteia se aduce slavă lui Dumnezeu.

              Sfântul Vasile cel Mare în omilia adresată tinerilor vorbește de valoarea psiho- educațională și terapeutică a muzicii și arată că orice glas sau mod … are o anumită caracteristică și un efect asupra psihicului uman[1]. Varietatea sentimentelor creată de muzica religioasă aduce, în modul cel mai practic, pacea în suflet.


[1]Vasile cel Mare, Omilia a XXII-a Către tineri, în P.S.B., partea I,  Traducere de Dumitru Fecioru, nr.17, București, Editura IBMBOR, 1986, pp. 575-576.