Originating from religious worship, art, in all its traditional forms governed by the classical Muses, developed over centuries to express the unseen and the realities of the Heavenly Empyrean through tangible and perceptible forms and structures. Complementary to religious dogma, art primarily addresses the soul, guiding its movements toward realms beyond the body, including the luminous transcendence or shadowy.
Matured in the proximity of the temple and the royal court, art, in its primary forms, justified its existence until the dawn of Modernity, serving the Heavenly God and His representative on Earth: the king or the anointed sovereign of the City.
For centuries, the harmony of the connection between Heaven and Earth represented the central message and goal of artistic representations, whether in poetry, visual arts, drama, or music—even in what we now call “secular” art.
By detaching us from materialism and selfishness, art can rediscover the common denominator of all people—the God within us—whether or not we know how to name Him. Thus, art, in its primary forms, can unite people from different civilizations and religions, building bridges of interfaith and interreligious communication where the language of dogma, ideology, and politics falls silent. This is a lesson for all of us—artists, art theorists, theologians, psychologists, and even political scientists. Unfortunately, we learn too little from it.
There is, however, another art side. With the progressive secularization and the distancing, sometimes to the point of exclusion, of the Church from the body of the City and the Agora, art has taken up the mantle of Freedom without God. It has embarked on a path of ruin and self-destruction in the name of atheistic, suicidal, and deicidal individualism. This is where much of today’s postmodern art, celebrated by countless prestigious institutions, finds itself.
However, sacred art, or art as a testimony to God, has never died; it has merely entered a long, multi-century dissidence. From this dissidence, all those who wish to spiritually revitalize their souls and draw closer to God find sustenance. This is the art we must cultivate, re-understand, and reinvent as artists or religious and cultural figures, bringing it into our present and responsive to the new challenges posed by secular reality.
.
ARTA MĂRTURISITOARE DE DUMNEZEU – ETOSUL ÎN IZVOADELE CREAȚIEI
Originată din cultul religios, arta, sub toate formele ei tradiționale patronate de clasicele Muze, s-a dezvoltat timp de veacuri ca un mijloc de a exprima nevăzutul și realitățile Empireului Ceresc, prin forme și structuri sensibile sau palpabile. Complementară dogmei religioase, arta se adresează prioritar sufletului, diriguind mișcările acestuia spre cele de dincolo de trup, inclusiv spre transcendentul luminos ori spre cel tenebros. Maturizată în preajma templului, dar și a aulei regale, arta, în formele ei majore, și-a justificat existența până în zorii Modernității, stând în slujirea Dumnezeului ceresc, dar și a reprezentatului lui pe pământ: regele sau unsul suveran al Cetății.
De aceea, armonia legăturii dintre cer și pământ a reprezentat timp de secole mesajul și obiectivul central al reprezentărilor artistice, fie că este vorba de poezie, arte vizuale, dramaturgie sau muzică. Inclusiv în arta pe care o numim astăzi „laică”.
Desprinzându-ne de materialism și de egoism, arta are capacitatea unică de a regăsi numitorul comun al tuturor oamenilor – Dumnezeul din noi -, fie că știm ori nu să-L numim. Așadar arta, în formele ei majore, poate reuni oameni din civilizații și religii diferite, zidind punți de comunicare interconfesională și interreligioasă acolo unde limbajul dogmei, al ideologiei și al politicii amuțește. Avem cu toții, artiști și teoreticieni ai artei, dar și teologi, psihologi și chiar politologi, de învățat din asta. Din păcate, învățăm prea puțin.
Există și o altă fațetă a artei. Odată cu secularizarea progresivă și cu îndepărtarea, uneori până la excludere, a Bisericii din trupul Cetății și al Agorei, arta a preluat ștafeta Libertății fără Dumnezeu, înregimentându-se într-o cursă a pierzaniei și a autodistrugerii în numele individualismului ateu, sinucigaș și deicid. În linii mari, acesta este statutul în care se complace și astăzi, în postmodernitate, arta cea mai aplaudată de o mulțime de foruri de profil dintre cele mai respectate.
Și totuși, arta sacră sau arta mărturisitoare de Dumnezeu nu a murit niciodată; doar a intrat într-o lungă, multiseculară, dizidență. Din ea se hrănesc toți cei care vor să își revigoreze spiritual sufletul și să se apropie mai mult de Dumnezeu. Pe aceasta trebuie s-o cultivăm, s-o reînțelegem și s-o reinventăm, ca artiști sau ca oameni de cultură religioși, aducând-o în actualitatea noastră și făcând-o să răspundă noilor provocări, pe care realitatea seculară ni le propune.
