THE THEOLOGY OF SUFFERING AND THE SCIENCE OF SPIRITUAL MEDICINE
Created by God having incorruption and incorruptibility as contents of his natural logos- / λόγος, materialized in the mode of paradisiacal existence and activity, man becomes through sin corrupt and passionate, and the mode of existence and the action of the human nature’s λόγος become carriers of suffering. The Holy Fathers of the Church establish, from the point of view of theological anthropology, a chronology in the fall of man as a result of the perversion of the three parts of the soul. The first step is to break away from God, a break from which ignorance springs. Being thus isolated from God, the creative source of his being, man concentrates, as St. Maximus the Confessor points out, in passionate self-love, which leads him to tyranny towards fellow humans and to suffering. The order of capital sins, such as voraciousness, fornication, covetousness, anger, sorrow, idleness, vainglory, and pride, as they appear in the Evagrian-Maximian hierarchy, is seen as a manifestation of disobedience, respectively of passionate self-love – philautia/ φιλαυτία, generating suffering. In sinning, man establishes within himself a certain distorted predisposition of his will and aspirations, which makes him captive, as the same St. Maximus the Confessor say. To the vicious circle of pleasure-pain dialectics, through which philautia/ φιλαυτία generates a multitude of passions that divide the unity of human nature, causing permanent and constant suffering. Patristic theology, the true science of spiritual medicine, illustrates how healing from this suffering is a real one, having at its center the Lord Jesus Christ, who, through His restorative sacrifice, called by St. Gregory the Great indebted death / indebita mors, broke the circle of pain-pleasure dialectic. This panel aims to illustrate precisely this aspect of the restoration made by Christ, materialized in the participation in the sacramental-spiritual medicinal therapy of the Church, herself transfigured by the restorative suffering of her Lord. Assertions such as those of St. Paul in Philippians 1:29 –„For it was given to you not only to believe in Him for Christ’s sake, but also to suffer for Him”, or from Colossians 1:24 – „Now I rejoice in my sufferings for you, and I fill in my body the shortcomings of Christ’s afflictions, for His body, that is, the Church”,or from Romans 1:17 – „And if we are sons, we are also heirs – heirs of God and joint-heirs with Christ, if we suffer with Him, that with Him we may also glorify ourselves”,are meant to suggest that suffering, although not desired by God, may contribute to its deifying transfiguration, according to the prototype of the restorative sacrifice of Jesus Christ, as a Paschal-eschatological illustration of the joy of the heavenly Jerusalem, from which every trace of suffering will disappear – „And He will wipe away every tear from their eyes, and death will be no more; there will be no more lamentation, no crying, no more pain, for the former have passed away”(Revelation 21:4).
TEOLOGIA SUFERINȚEI ȘI ȘTIINȚA MEDICINEI DUHOVNICEȘTI.
Creat de Dumnezeu având ca şi conţinut al logos- / λόγος-ului său natural nestricăciunea și incoruptibilitatea, concretizate în modul existenţei şi activităţii paradisiace, omul devine prin păcat corupt şi pătimitor, iar modul existenţei şi acţiunea λόγος-ului naturii umane devin purtătoare de suferință. Sfinții Părinți ai Bisericii stabilesc, din punct de vedere al antropologiei theologice, o cronologie în căderea omului, ca rezultat al pervertirii celor trei părţi ale sufletului. Primul pas constă în ruperea de Dumnezeu, din care izvorăşte necunoaşterea. Fiind izolat astfel de Dumnezeu, izvorul creator al fiinţei sale, omul se concentrează, după cum arată Sf. Maxim Mărturisitorul, în iubirea pătimașă de sine, care-l conduce la tirania faţă de semeni și la suferință. Ordinea păcatelor capitale, precum lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, întristarea, trândăvia, slava deşartă şi mândria, așa după cum apare ea prezentată în ierarhizarea evagriano-maximiană, este văzută ca o manifestare a nesupunerii, respectiv a iubirii pătimașe de sine – philautia / φιλαυτία, generatoare de suferință. Păcătuind, omul statorniceşte în sine o anumită predispoziţie denaturată a voinţei şi aspiraţiilor sale, care îl face captiv, după cum spune tot Sf. Maxim Mărturisitorul, cercului vicios al dialecticii plăcere-durere, prin care philautia / φιλαυτία generează o multitudine de patimi care divizează unitatea naturii umane, provocând o permanentă și constantă suferință. Teologhisirea patristică, adevărată știință a medicinii duhovnicești, ilustrează modul în care vindecarea de această suferință este una reală, avându-l în centrul ei pe Domnul Iisus Hristos, care, prin jertfa Sa restauratoare, numită de Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul) moarte neîndatorată / indebita mors, a rupt cercul dialecticii durere-plăcere. Panelul de față își propune să ilustreze tocmai acest aspect al restaurării hristice, concretizată participativ în terapia medicinală sacramental-duhovnicească a Bisericii, ea însăși transfigurată de suferința restauratoare a Domnului ei. Aserțiuni precum cele ale Sf. Apostol Pavel din Epistola către Filipeni (1, 29) – Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El, sau din Epistola către Coloseni (1, 24) – „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica”, ori din Epistola către Romani (1, 17) – „Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim”, sunt menite să sugereze că suferința, deși nu este dorită de Dumnezeu creației Sale, poate contribui la transfigurarea îndumnezeitoare a acesteia, după prototipul jertfei restauratoare a lui Iisus Hristos, ca ilustrare pascal-eshatologică a bucuriei Ierusalimului ceresc, din care orice urmă de suferință va dispărea – „Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apoc. 21, 4).
THE CHURCH AND THE HOSPITAL – CLINICAL PASTORAL CARE AND THE TREATMENT OF PATIENTS
rated and holistic treatment of the sick in the healthcare facilities there must be an efficient and fruitful collaboration between the Church and the Hospital that brings to the benefit of the patient the spiritual experience and its psycho-somatic effects, and the medical professionalism carried out with selflessness and empathy. Hospitalized patients must benefit from the presence of priests in their midst to provide them with spiritual counsel, unconditional encouragement, emotional support, and spiritual guidance. Taking into account the spiritual profile of the patient, the priest must observe and activate the power of faith in his soul, helping him to overcome his pain and the disease he suffers from. Through a collaboration with the entire medical staff, the charity priests listen to the patients’ problems and dialogue on the subject of suffering and the disease they are going through, ensuring, at the same time, an open communication with the patient’s family members. The existence of a chapel or, at least, the setting of a space for prayer and meditation within the premises of the medical unit offers the possibility of religious services (Divine Liturgy, Confession, the Eucharist, the Anointing of the Sick) in which patients and part of the hospital staff can participate, providing a favorable environment of tranquility and peace of mind for the sick. Through its resources and the help of the faithful, the Church can also offer material support to the sick and needy. Likewise, clinical pastoral care does not end with the first signs of the patient’s recovery, but also involves searching for him and his family in order to provide further encouragement and religious services. Through the presence of clerics in the life of hospital units, a Christian medical ethic can be cultivated with the scope of caring for the sick based on the evangelical values of Christianity.
Biserica și Spitalul – pastorația clinică și îngrijirea medicală a bolnavilor;
Pentru o îngrijire integrată și holistică a bolnavilor din unitățile sanitare, între Biserică și Spital trebuie să existe o colaborare eficientă și rodnică care să aducă în beneficiul pacientului experiența spirituală și efectele ei psiho-somatice și profesionalismul medical realizat cu abnegație și empatie. Pacienții internați în spitale trebuie să beneficieze de prezența preoților în mijlocul lor pentru a le oferi acestora consiliere spirituală, încurajare necondiționată, sprijin emoțional și îndrumare duhovnicească. Ținând seama de profilul spiritual al pacientului, preotul trebuie să observe și să activeze puterea credinței în sufletul acestuia, ajutându-l să treacă mai ușor peste durerile sale și peste boala de care suferă. Printr-o colaborare cu întreg personalul medical, preoții de caritate ascultă problemele pacienților și dialoghează pe marginea temei suferinței și a bolii prin care trece, asigurând, totodată, o comunicare deschisă cu membrii familiei pacientului. Existența unei capele sau, cel puțin, amenajarea unui spațiu de rugăciune și meditație în incinta unității medicale oferă posibilitatea oficierii unor servicii religioase (Sfânta Liturghie, Spovedania, Euharistia, Maslul) la care să participe pacienții și parte din personalul spitalului, oferind un mediu prielnic de liniște și pace sufletească pentru cei bolnavi. Prin resursele sale și prin ajutorul credincioșilor, Biserica poate oferi și suport material celor bolnavi și aflați în lipsuri. De asemenea, pastorația clinică nu se încheie cu primele semne ale însănătoșirii bolnavului, ci presupune și cercetarea acestuia și a familiei sale pentru a oferi pe mai departe încurajare și servicii religioase. Prin prezența clericilor în viața unităților spitalicești, se poate cultiva și o etică medicală în spirit creștin a îngrijirii bolnavilor, bazată pe valorile evanghelice ale creștinismului.
THE PARADIGMS OF CHRISTIAN BIOETHICS IN A „SOMATOCRATIC” SOCIETY
In the context of the ideological influences of today’s society and taking into account the effects of medical biotechnologies, Christian bioethics are faced with various challenges that must be overcome while remaining faithful to the values of the Gospel and the patristic tradition. The principles of Christian bioethics must further emphasize the sacredness of human life and the importance of protecting it from conception up until natural death. These principles apply to public and academic debates about abortion, euthanasia, end-of-life medical treatments, and other health care and life extension issues. New scientific discoveries and the influence of new digital media challenge bioethics to problematize postmodern transhumanism, which reconfigures the landmarks of anthropology through mutations that can destroy the philosophy of corporeality and even the ontology of the person. Christian theology must maintain the emphasis on the dignity and value of each person as being the image of God called to His likeness and preach the uniqueness of each human being from the moment of conception until natural death. In this way, Christian bioethics opposes medical practices that degrade human dignity, such as cloning, genetic exploitation, and unnatural genetic manipulation, abortive methods or transhumanist human enhancement techniques. In terms of pastoral care and care for the sick, Christianity values and involves in a philanthropical manner the community of the faithful in generating love for the neighbor and empathy towards him. According to the principles of Christian bioethics, every patient has the right to be fairly and impartially informed and to express his own will regarding the medical treatment applied to him for the recovery of his physical health and not to affect the integrity of his conscience or of the spiritual creed he professes. Christian bioethics recognizes and affirms the fact that physical, mental, and spiritual health are interconnected and interdependent and that man as a whole, both body and soul, needs, at the same time, both medical care and spiritual therapy.
ART-THERAPY – THERAPY THROUGH ART IN A TECHNISIZED SOCIETY
ucation but as expressive therapies for improving the physical, mental and emotional wellbeing, for reducing the stress and anxiety, exploring complex feelings etc. Humans have always felt the need to express their emotions, experiences and feelings through art, in its diverse hypostases.
In the course of time it has been observed that art can be used not only as a method of transmitting a emotion but as a way of identifying an emotion. Thus, the therapeutic valence of art used as a means of expression, investigation and change has been discovered. This is how arttherapy has been born- an activity that uses non-verbal methods. Through the specific techniques of arttherapy, a person activates their creative potential for a better self-discovey and understanding of their own emotions and feelings.
Arttheraly comprises 4 distinct therapies: music therapy, drama therapy, drawing therapy and dance and movement therapy; music therapy is done on its own, while the other three types of therapies are mixed, the music is playing a secondary role in them. All types of arttherapy have as „subject” the human being, with its states, emotions and its integrated development. According to the predisopsitions of the person, the person can resonate more with one or the other of the artistic means that are used.
Artterapia
Activitățile creative precum desenul, pictura, muzica sau sculptura pot fi folosite nu numai ca mijloace de educație ci și ca terapii expresive pentru a îmbunătăți bunăstarea fizică, mentală și emoțională, de a reduce stresul sau anxietatea, de a explora sentimentele complexe etc. Omul a simțit mereu nevoia să își exprime emoțiile, trăirile și sentimentele prin artă, sub diversele ei forme.
În decursul timpului s-a observat că arta poate fi folosită nu doar ca metodă de transmitere a unei emoții ci și ca formă de identificare a unei emoții. S-a descoperit astfel valența terapeutică a artei folosită ca mijloc de expresie, investigare, analiză și schimbare. Așa s-a născut artterapia-o activitate care utilizează metode nonverbale. Prin tehnicile specifice artterapiei, persoana își activează potențialul creativ pentru o mai bună autoexplorare și înțelegere a propriilor emoții și sentimente.
Artterapia este formată din patru terapii particulare: meloterapia , dramaterapia, terapia prin desen și terapia prin mișcare și dans; Meloterapia, care se practică în mod singular, iar celelalte trei forme de terapie sunt practicate mixt, unde muzica are rolul secundar. Toate formele de artterapie au „ca obiect de activitate” omul, stările și emoțiile sale, dezvoltarea sa integrată. In funcție de predispozițiile persoanei, aceasta poate rezona mai mult cu una sau alta dintre modalitățile artistice folosite.
