THEOLOGY AND MEDICINE
The Bioethical and Therapeutic Dimensions of Faith and Science
Alba Iulia
May, 13-15, 2024

Panels

THE CULMINATION OF ROMANIAN NATIONAL POLITICS. THE UNIFICATION AT ITS CENTENNIAL

The Unification of 1918, as a theme of interest for historians and for those attracted by their books, is approaching its centennial, along with the major event generating it. Over decades, the way it has been treated has undergone changes of perspective, radical, at times.

The first historians who wrote about the Unification were the ones who personally contributed to its accomplishment, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, or Vasile Goldiș, who, by their pen, sought to argue the fairness of the cause they had fought for, themselves along with their companions-in-arms, in 1918, as well as the grandeur of the national political achievement which they had undertaken at that time. Animated by the echoes of a romantic historiography, they established the Unification accomplished by Michael the Brave in 1600 as the model of the unification enacted through the resolution adopted by the Great National Assembly in Alba Iulia on the 1st of December 1918.

The militant character of their discourse increased in the 1940-1945 period, when the effects of the Vienna Dictate seriously gashed the Romanian state edifice as it had been established at the end of the First World War. The years that followed were not favorable for the Unification as a research theme, nor as an element of national identity. The historians who were obedient to the early Romanian communist regime either ignored the event, or presented it as being an exclusive achievement of the “people’s masses, regardless of their nationality”. In their view, the „bourgeois-landowners”, led by Iuliu Maniu, had only diverted, in their interest, the results of the people’s revolutionary actions.

Only in 1968 the events of November-December 1918 re-entered the Romanian historical writing. It was then that the interwar interpretative level, which had created the image of the Unification as „the Romanians’ dream of centuries”, was recovered. However, an unusual political-historical phenomenon occurred: the writing of extensive monographs was left to the official historians of the regime, while authors of the second and third lines were allowed to publish articles about the Unification, only during anniversary years, especially in cultural journals.

Some interpretative tendencies of the sixties and the seventies of the last century were also perpetuated after 1989, the only difference being that, in recent years, the importance of the Unification, within the overall interests of the historians, has diminished. A reason for hope, however, is the approach of those historians who base their research on a factual and interpretative background, marked by a stronger scientific spirit. They take responsibility for writing about the fact that, in the first two decades of the XXth century, national states were only one of the projects aiming at the reconfiguration of Eastern and Central European frontiers, that the state edifices created at the end of the First World War had indeed involved the nations, but were mainly based on the thinking and the actions of members of national elites who, during the previous decades, had gained a significant political experience.

Innovative approaches and original contributions are also expected from the participants in this section, which will discuss issues related to the following topics:

  •  historiography of the Unification theme; ideology and historiography;
  •  empires and national states in Central and South-Eastern Europe at the beginning of the 20th century; steps toward the Unification; domestic and foreign processes
  • and political acts which opened the path to great geopolitical changes in Central and Eastern Europe in the 1918-1920 period;
  •  The reference of the elites and of the people to the Unification project;
  •  The Great National Assembly on the 1st of December 1918;
  •  The Church and the Unification;
  •  Unification and Royalty;
  •  the issue of the formation of national states in Central and Eastern Europe in the diplomacy of the Great Powers; The Paris Peace Conference;
  •  etc.

APOGEUL POLITICII NAȚIONALE A ROMÂNILOR. UNIREA LA CENTENAR

Unirea de la 1918, ca temă de interes pentru istorici și pentru cei atrași de scrisul lor, se apropie de centenar, ca și evenimentul major care o generează. De-a lungul deceniilor, modul în care a fost tratată a suferit schimbări, uneori radicale, de perspectivă.

Au scris mai întâi despre Unire istorici care au contribuit personal la înfăptuirea ei, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir sau Vasile Goldiș, care, prin condeiul lor, căutau să argumenteze justețea cauzei pentru care luptaseră, ei și comilitonii lor, la 1918, și grandoarea operei politice naționale pe care o săvârșiseră atunci. Animați de ecourile unei istoriografii romantice, ei au instituit rolul unirii de la 1600, a lui Mihai Viteazul, de model al celei rezultate din rezoluția adoptată în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Caracterul militant al discursului lor s-a accentuat în perioada 1940-1945, când efectele Dictatului de la Viena au știrbit grav edificiul statal românesc de la sfârșitul Primului Război Mondial.

Anii care au urmat nu au fost favorabili Unirii ca temă de cercetare și ca element al identității naționale. Istoricii de serviciu ai regimului comunist românesc incipient fie ignorau evenimentul, fie îl prezentau ca pe o realizare exclusivă a „maselor populare, indiferent de naționalitate”. În viziunea lor, „elementele burghezo-moșierești” în frunte cu Iuliu Maniu nu făceau decât să deturneze în interesul lor rezultatele acțiunii revoluționare a poporului.

Abia anul 1968 a marcat o revenire amplă a evenimentelor din noiembrie-decembrie 1918 în scrisul istoric românesc. Atunci s-a produs și recuperarea nivelului interpretativ interbelic care crease imaginea Unirii ca „vis de veacuri al românilor”. S-a produs însă un fenomen politico-istoric insolit care rezerva istoricilor oficiali ai regimului scrierea monografiilor ample, lăsând autorilor din liniile a doua și a treia posibilitatea de a scrie articole despre Unire în anii aniversari, îndeosebi în revistele culturale.

Unele tendințe interpretative din deceniile șapte și opt ale secolului trecut s-au perpetuat și după 1989, diferența făcând-o doar faptul că, în ultimii ani, ponderea Unirii în interesul istoricilor s-a diminuat. Un motiv de speranță îl constituie totuși demersul acelor istorici care-și proiectează cercetarea pe un fond factologic și interpretativ marcat de un spirit științific mai accentuat. Ei își asumă responsabilitatea de a scrie despre faptul că statele naționale au constituit în primele două decenii ale secolului XX doar unul dintre proiectele reconfigurării frontierelor Europei Central-Estice, că edificiile statale create la sfârșitul Primului Război Mondial au presupus într-adevăr implicarea națiunilor, dar s-au bazat în principal pe gândirea și pe acțiunea membrilor unor elite naționale care dobândiseră în deceniile anterioare o experiență politică semnificativă.

Abordări inovatoare și contribuții originale sunt așteptate și de la participanții la această secțiune, în cadrul căreia se preconizează dezbaterea unor aspecte referitoare la următoarele subiecte:

  •  istoriografia temei; istoriografie și ideologie;
  •  imperii și state naționale în Europa centrală și de sud-est la începutul secolului XX;
  •  pașii spre Unire; procesele și actele politice, interne și externe, care au deschis calea marilor schimbări geopolitice din Europa Central-Estică în anii 1918-1920;
  •  raportarea elitelor și a poporului la proiectul Unirii;
  •  Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918;
  • Biserica și Unirea;
  •  Regalitatea și Unirea;
  •  problema formării statelor naționale în Europa Central-Estică în diplomația Marilor Puteri; Conferința de Pace de la Paris;
  •  etc.

CHURCH AND NATION – IDENTITY VOCATIONS AND ALIENATIONS

Inheritors of the Byzantine tradition, the Romanian Principalities took as a model the State-Church symphony, perpetuating it until the beginning of the 20th century. Without circumventing the less positive aspects of that relationship, the fundamental contribution of the Church in the formation of the Romanian national identity must be underlined. Moreover, for the Romanians in Transylvania, from the Middle Ages until modernity, due to the lack of access to the exercise of political power, and to the right to participate in the public life of the Principality of Transylvania, which were conditioned by the allegiance to the four recognized religious denominations, the Church was the only Romanian institution, as well as the crucible where their national consciousness was forged and where it manifested itself.

The beginning of the twentieth century found the Church engaged in the Romanian public life, as it openly supported national aspirations. At the end of the First World War, the Orthodox Church and the Greek Catholic Church in Transylvania were decisively involved in organizing the election of representatives of local communities, and, later on, of the Great National Assembly in Alba Iulia, where the unification of Transylvania with Romania was voted.

Nevertheless, the constitutive involvement of the Church in the edification of the Romanian People, and, later, of the Nation, was not free from disagreements. The ever more pronounced interference of the state into the affairs of the Church, on the one hand, and of clerics into the political life, on the other hand, were the first manifestations of the slippages that accompanied that relationship.

Furthermore, the structuring of the Church on national criteria entailed the danger of phyletism and of turning Orthodoxy into an ideology, in this case – a national ideology. Moreover, during the inter-war period there were also certain political platforms which tried to publicly legitimize themselves by appealing to the values of the faith, ideologically capitalizing on the Church tradition.

Targeted by these ideological aggressions, the Church was afterwards compelled to survive the pressures of non-democratic regimes, which tried, in the case of the “National-Legionary” and the “Antonescu” regime, to bind with the Church, transforming it into an instrument of political power, and in the case of the communist regime, to eliminate the public presence and impact of the Church.

These interactions throughout history, the convergences and divergences of the state-nation-Church relationship, will be discussed in the panel called Church and Nation – Identity Vocations and Alienations, pursuing several main directions:

  • The Church and the formation of the national conscience (“the love for God” and “the love for one’s nation”);
  • The Church and the Nation in the conscience of the inter-war and the communist generations, between the historiographical projection and the collective mentality;
  • Nationalism and nationalisms: the “love for one’s land” and its counterfeits;
  • Ethnophyletism and the dangers of a national structuring of the Church;
  • Orthodoxy and Orthodoxism;
  • Religious Pandeanism and Ethnical Pandeanism;
  • The ideological use of faith in the interwar period;
  • The aggression by totalitarian ideologies on the Church;
  • History as a political propaganda tool;
  • etc.  

BISERICĂ ȘI NAȚIUNE – VOCAȚII ȘI ALIENĂRI IDENTITARE

Moștenitoare ale tradiției bizantine, Țările Române au preluat modelul simfoniei Stat-Biserică, perpetuându-l până în zorii secolului XX. Fără a eluda aspectele mai puțin pozitive ale acestei relații, trebuie subliniat aportul fundamental pe care Biserica l-a avut în construirea identității naționale românești. Mai mult, în cazul românilor transilvăneni, din Evul Mediu până în modernitate, în lipsa accesului la exercitarea puterii politice și a dreptului de participare la viața publică a Principatului, condiționate de apartenența la confesiunile recepte, Biserica a reprezentat singura instituție românească și creuzetul formării și manifestării conștiinței naționale.

Începutul secolului XX a găsit Biserica angajată în viața publică românească, susținând în mod deschis aspirațiile naționale. La sfârșitul Primului Război Mondial, Bisericile Ortodoxă și Greco-Catolică din Transilvania s-au implicat decisiv în organizarea alegerilor reprezentaților la nivelul comunităților locale, iar mai apoi, la Alba Iulia, în desfășurarea Marii Adunări Naționale care a votat unirea Transilvaniei cu România.

Implicarea constitutivă a Bisericii în edificarea Neamului, iar mai târziu a Națiunii, nu a fost totuși lipsită de dezacorduri. Ingerința tot mai pronunțată a statului în treburile bisericești, pe de o parte, și a clericilor în viața politică, pe de altă parte, au reprezentat primele manifestări ale derapajelor care au însoțit această relație. De asemenea, structurarea Bisericii pe criterii naționale a fost însoțită de pericolul filetismului și de cel al transformării Ortodoxiei într-o ideologie, în cazul de față una națională. Mai mult decât atât, în perioada interbelică au existat și platforme politice care au încercat să se legitimize public prin apelul la valorile credinței, instrumentalizând ideologic tradiția Bisericii. Vizată de aceste agresiuni ideologice, Biserica a fost nevoită să facă față apoi presiunilor unor regimuri nedemocratice, care au încercat, în cazul celor „naţional-legionar” şi antonescian, să anexeze Biserica, transformând-o într-un instrument al puterii politice, iar în cazul celui comunist, să elimine prezența și impactul public al Bisericii.

Aceste interacţiuni de-a lungul istoriei, convergențe și divergențe ale relației stat – națiune – Biserică vor fi radiografiate în cadrul panelului Biserică și Națiune – vocații și alienări identitare, urmărind câteva direcții principale:

  • Biserica și formarea conștiinței naționale („iubirea de Dumnezeu” și „iubirea de neam”);
  • Biserica și Națiunea în conștiința generațiilor din perioada interbelică și cea comunistă, între proiecția istoriografică și mentalul colectiv;
  • Naționalism și naționalisme: „iubirea de moșie” și contrafacerile ei;
  • Filetismul și pericolele structurării naționale a Bisericii;
  • Ortodoxie și ortodoxism;
  • Panism religios și panism etnic;
  • Utilizarea ideologică a credinței în perioada interbelică;
  • Agresiunea ideologiilor totalitare asupra Bisericii;
  • Istoria ca instrument de propagandă politică;
  • etc.

THE CHURCH AND THE NATIONAL PROJECT – A CHRISTIAN “(EU)ROPEAN” ROMANIA?

Risks, vulnerabilities, challenges – one century after the Union

 

On the threshold of celebrating the Centennial of the Romanians’ Union, in an ever more heterogeneous Romania – as it integrates into the European Union –, a number of equally dangerous attitudes, regarding Romania’s future, are manifest today in the collective mentality.

Firstly, Romania’s current configuration, as resulting from the Union of 1918 (excluding Bessarabia), is taken for granted, as normal, definitive, irrevocable and incontestable, peremptorily given once and for all. The Union is forgotten, it only belongs in history textbooks. Today’s Romania is the one we were born in and have grown accustomed with. The adepts of this type of senseless and complacent triumphalism never stop to consider that the current dispensation of Romania might ever be at issue, never imagine that its map could ever look differently than it does now, it never occurs to them that its integrity may come into question, or its borders – litigious. They choose to ignore all threats, and do not consider that anything specific ought to be done to counter them.

That this attitude is tragically wrong is proven by world history, which is but a succession of peoples and cultures that rise and fall, of civilizations that wax, wane and perish. History is full of examples of countries and nations which were led to disaster and became extinct by the recklessness and foolhardiness of their complacent and selfish elites.

We are witnessing the birth of a new (sub)cultural paradigm, in which the historians’ informed judgment is replaced, in the public space, by the opinion of intelectuals with no historical training or the think-so of the legion of “clever Dicks”, and, on the internet, by the verdicts of the plethora of professional “forum-ists”. In this context, the Romanians’ history, as a scientific approach and objective reality, has suffered an undeserved degradation: from idealization to demitization and denial (even self-damnation), history has been trivialized and belittled to such an extent that it has lost its redeeming, retrieving and pedagogical function. That is why those who live it, the disappointed and disoriented Romanians, have lost all appetite to “live” their own history, annihilating their own identity, perspective and future, along with their own history.

This favours another attitude – of those who demythicize, disconsider and denigrate all that is Romanian and Orthodox, mocking Romanians as the losers of history and laggards of Europe, and denying Romania itself as a national project. The millions of Romanians who emigrate due to a perceived lack of future in their own country, the hundreds of villages deserted by their inhabitants in Moldova, the demographic disaster, the complex of a minor culture, the habit of improvizing and botching up, brash imposture, endemic theft, “Mioritic” pessimism and fatalism, passive resignation, “the polenta unable to explode”, „relic-kissers”, and other “arguments”, some of them mere stereotypes, others having real bases, outline the image of a nation ill-treated by history, but defeated, above all, by its own defects. A nation to which one would have no reason to be proud of belonging, on the contrary. The adepts of this self-degrading view look down on Eminescu as “the skeleton in the cupboard” allegedly raised on a pedestal he were not worthy of, patriotism – an obsolete nationalism at best (at worst, even dangerous), being Romanian – a shame, the Curch – a retrograde institution, Orthodoxy – a medieval superstition which would allegedly prevent us from becoming “civilized”. And not only that such adepts are not so rare, but they seem to grow ever more numerous under the pressure of a media and educational current which fuel romanian-phobia and christian-phobia. The national ideal which inspired the Great Union seems to them long outdated, a “type of discourse” incompatible with “pan-Europenism” and with a “globalized” world in which there were no more room for the love of one’s nation.

A third attitude is manifest in some areas within the arch of the Carpathian mountains, proliferating in certain environments where peiorative clichés are in circulation, such as the “mitica” and “thieves” in the south, or the “sluggards” in the east, from whom Transylvania should preferably become detached, by acquiring (at least initially) its fiscal and economic autonomy. This autonomist current may favour a segregationist option, in a geopolitical context in which movements of this type exist in Europe and Asia. The self-determination movements in Catalunia, Scotland, northern Italy (Lombardia, Veneto), the Kosovo case, the Kurds in Irak and Turkey, may be invoked as models or precedents by the adepts of autochtonous separatism. This trend cannot be dissociated from certain tendencies, at European level, toward disintegration and redefinition of the ethno-religious model of national identity, the revival of national and transnational currents and of “identity movements”.

Neither can we here ignore the specific disinformation and manipulation perpetrated by propaganda from outside our borders through various agents if influence, who, beyond the legitimate geopolitical mechanisms used by all states, are a dishonest chapter of international relations, sometimes aimed at the destabilization and even national deconstruction of Romania.

One century after the Great Union, Romania finds itself more and more split, economically and culturally. Not a single motorway crosses the Carpathian mountains to join Transylvania to the rest of the country, the economic gap between Transylvania and eastern and southern Romania is rapidly increasing, and the economic and cultural life of these provinces seems to evolve along more and more separate routes. Are we still inspired by the faith in a common identity? And if we are, how are we defining it?

Finally, there is the ideological current called “political correctness”, originally a form of cultural marxism. Its goal is the abolition of the Christian faith, the moral dissolution of society, the transformation of humanity into a “Sodom” populated by an amorphous mass of individuals led by hedonistic urges, devoid of any axiological and spiritual criteria or guidance, infinitely manipulable and perfectly obedient. Methods include promoting the minorities against the majority, the destruction of the traditional family, the legalization of the homosexual “marriage”, the aggresive promotion of abortion, of sex education in school, but also of Islamist immigration. The overall effect is the dislocation and dismantling of all remaining Christian foundations of a formerly Christian civilization in Europe and America.

The presence of the Church and her active involvement in the prezervation of the Christian principles and general human values – constitutive elements in the founding of European nations and of Europe itself – are, in this context, imperative.

To ignore such phenomena as those outlined above, to pretend they do not exist or are insignificant, would be naive and counterproductive. On the other hand, swinging between euphoria and pessimism, encomium and vituperation, the idyllic and the abhorrent, can only do us harm, causing us imbalance and alienation.

On the threshold of the Centenial of the Romanians’ Union, we ought to ask ourselves to what extent the political and popular will of Romania after the December revolution in 1989 (still) identifies with the aspirations of the generation of the Greater Romania, or if Romania is still a viable national project.

These topics shall be debated in this panel, following some main directions:

  • The dangers of taking the status-quo for granted. Complacent triumphalism;
  • Romanophobia and Christianophobia: the risks of the demythicization and discreditation of our nation;
  • The “Romanian identity”: the “psychology of the Romanian people” revisited;
  • National identity and European political construction;
  • Identity antagonisms: Romanian “Messianism” versus the demythicization of national history: globalists versus autochtonists; euroenthusiasts versus eurosceptics; national spirit versus nationalism;
  • The price of ignoring the dissipating ideology called “political correctness”. Cultural Marxism and the Referendum for the family;
  • The fenomenon of the Romanian migrants: emigration and demography – the model of the anticommunist resistance versus Ubi bene ibi patria; Church and emigration: the (Romanian) Orthodoxy in the diaspora between universality and nationality; self-identity and the projection of this identity in the diaspora;
  • Economic and social interregional cleavages and the threats of autonomist propaganda;
  • Geopolitics, religion and culture: from Kosovo to the selfdetermination movements in Catalunia, Scotland, northern Italy (Lombardia, Veneto), Kurdistan.

 

BISERICA ȘI PROIECTUL NAȚIONAL – O „ROMÂNIE (U)EUROPEANĂ” CREȘTINĂ?

Riscuri, vulnerabilităţi și provocări la un veac de la Unire

 

În pragul serbării Centenarului Unirii românilor, într-o Românie integrată european tot mai eterogenă, se manifestă azi în mentalul colectiv o serie de atitudini deopotrivă de riscante cu privire la viitorul apropiat și îndepărtat al României.

Întâi, configuraţia actuală a României rezultate din Unirea de la 1918 (exclusiv Basarabia) este luată ca un lucru de la sine înţeles, normal, definitiv şi irevocabil, dat o dată pentru totdeauna. Unirea e uitată, ea aparţine manualelor de istorie. România de azi e cea în care ne-am născut şi cu care ne-am obişnuit. Adepţii acestui tip de triumfalism inconştient şi complezent nu-şi pun problema că actuala configuraţie a României ar putea fi pusă în discuţie, nici nu-şi imaginează că harta ei ar putea arăta vreodată altfel decât arată acum. Ei ignoră ameninţările şi nu consideră că ar trebui făcut ceva concret pentru a le contracara.

Că această atitudine este greşită o dovedeşte istoria lumii, care nu e decât o succesiune a vieții popoarelor şi culturilor ce răsar şi apun, a civilizaţiilor ce cresc, descresc şi pier. Istoria e plină de exemple de ţări şi naţiuni pe care nesăbuinţa unor elite complezente şi egoiste le-a dus la dispariţie.

Într-o nouă paradigmă (sub)culturală la a cărei naștere suntem martori, în care opinia avizată a istoricului a fost substituită în spațiul public de părerea unor intelectuali fără formație istorică ori de cea a „atotștiutorilor”, iar pe internet, de cea a puzderiei de „forum-iști” de profesie, istoria românilor, ca abordare științifică și ca realitate obiectivă, a suferit o nemeritată degradare: de la idealizare la demitizare şi negare (chiar autodamnare), istoria a fost bagatelizată într-atât încât și-a pierdut funcția recuperatoare și pedagogică. De aceea, în ultima vreme trăitorilor ei, românii decepționați și dezorientați, nu le mai vine nici să-și „trăiască” istoria, nimicindu-și odată cu ea propria identitate și propria perspectivă, propriul viitor.

Aceasta favorizează o altă atitudine – a celor ce demitizează, desconsideră şi denigrează tot ce e românesc şi ortodox, plasându-i pe români în postura de perdanți ai istoriei și codași ai Europei și negând România însăși ca proiect național. Milioanele de români ce emigrează datorită percepţiei lipsei unui viitor în ţară, sutele de sate pustii în Moldova, dezastrul demografic, complexul unei culturi minore, cutuma improvizaţiei, imposturii şi lucrului prost făcut, hoţia endemică, pesimismul, fatalismul mioritic, pasivitatea, „mămăliga incapabilă să explodeze”, „pupătorii de moaşte” şi alte „argumente”, unele simple stereotipuri, altele având baze reale, conturează imaginea unei naţiuni vitregite de istorie, dar mai ales înfrântă de propriile defecte, căreia nu ai avea niciun motiv de mândrie să-i aparţii, dimpotrivă, ai fi tentat mai degrabă să i te sustragi. Adepţii acestei concepţii auto-degradante îl consideră pe Eminescu „scheletul din debara” ridicat pe un piedestal pe care nu-l merită, patriotismul – un naţionalism desuet în cel mai bun caz (la limită, chiar periculos), românismul – o ruşine, Biserica – o instituţie retrogradă, Ortodoxia – o superstiţie medievală ce ne-ar împiedica să ne „civilizăm”. Şi ei nu doar că nu sunt puţini, dar par a se înmulţi sub presiunea unui curent mediatic şi educaţional ce alimentează românofobia şi creştinofobia. Pentru ei, idealul naţional care a inspirat Marea Unire pare demult depăşit, un „tip de discurs” incompatibil cu „pan-europenismul” şi cu o lume „globalizată” în care nu ar mai fi loc pentru iubirea de neam.

O a treia atitudine se manifestă în unele zone din arcul carpatic, proliferând în anumite medii unde circulă clişee peiorative de tipul „miticilor” şi „hoţilor” din sud sau al „leneşilor” din est, de care ar fi preferabil ca Transilvania să se detaşeze printr-o autonomie cel puţin (sau iniţial doar) fiscală sau economică. Este un curent autonomist ce poate favoriza o opţiune segregaţionistă, în contextul geopolitic al manifestării unor mişcări de acest tip în Europa şi Asia. Mişcările de autodeterminare din Catalonia, Scoţia, nordul Italiei (Lombardia, Veneto), cazul Kosovo, kurzii din Irak şi Turcia, pot fi invocate ca model sau precedent de către adepţii unui separatism autohton. Curentul acesta nu poate fi disociat de tendințele de dezintegrare la nivel european și de redefinire a modelului etno-religios al identității naționale, de recrudescența curentelor naționale și transnaționale și a „mișcărilor identitare”.

Nu pot fi ignorate aici nici dezinformările și manipulările specifice propagandei venite din afara spațiului / interesului românesc prin agenți de influență, care, dincolo de mecanismele legitime ale geopoliticii specifice tuturor statelor, reprezintă un capitol neonest al relațiilor internaționale, și care vizează, unele, nu doar destabilizarea, ci chiar deconstrucția națională a României.

La un secol de la Unire, România se află tot mai scindată economic şi cultural. Între Transilvania şi vechiul Regat nu există nicio autostradă, decalajul economic creşte rapid (în special faţă de estul şi sudul ţării) şi evoluţia vieţii economice şi culturale pare a urma trasee tot mai separate. Ne mai animă oare credinţa într-o identitate comună? Şi dacă da, cum o definim?

În sfârşit, există curentul ideologic numit „corectitudine politică”, la originea sa o formă de marxism cultural. Scopul acestuia este abolirea credinţei creştine, disoluţia morală a societăţii, transformarea umanităţii într-o „Sodomă” populată de o masă amorfă de indivizi stăpâniţi de pulsiuni hedoniste, lipsiţi de orice repere axiologice şi spirituale, infinit manipulabili şi perfect obedienţi. Metodele includ susţinerea minorităţilor împotriva majorităţii, distrugerea familiei tradiţionale, legalizarea „căsătoriei” homosexuale, promovarea agresivă a avortului, a educaţiei sexuale în şcoală, dar şi a Islamului, cu efect de dislocare a fundamentelor creştine ale Occidentului.

Prezența Bisericii și implicarea ei în prezervarea valorilor general umane și a principiilor creștine – elemente constituive în fondarea națiunilor europene și a Europei însăși – sunt, în acest context, imperative.

A ignora fenomenele radiografiate mai sus, a pretinde că ele nu există ori că sunt nesemnificative, ar fi naiv și contraproductiv. Pe de altă parte, pendularea între euforie și pesimism, între idilizare și blamare, nu poate decât să ne prejudicieze, cauzându-ne dezechilibre și alienări, chiar patologii identitare.

În pragul Centenarului Unirii românilor, e cazul să ne întrebăm în ce măsură voința politică și populară a României postdecembriste se (mai) identifică cu aspirațiile generației României Mari și în ce măsură România reprezintă încă un proiect național viabil.

Aceste teme vor fi dezbătute în cadrul acestui panel, urmărind câteva direcții principale:

  • Pericolele considerării status-quo-ului ca de la sine înţeles: triumfalismul complezent
  • Românofobie şi creştinofobie: riscurile demitizării şi discreditării de neam
  • „Identitatea românească” – din nou despre „psihologia poporului român”
  • Identitate națională și construcție politică europeană
  • Antagonisme identitare – „mesianismul” românesc versus demitizarea istoriei naționale: globaliști versus autohtoniști; euroentuziaști versus eurosceptici; spirit național versus naționalism și xenofobie
  • Preţul ignorării ideologiei dizolvante a „corectitudinii politice”. Marxismul cultural şi referendumul pentru familie
  • Fenomenul emigrației românești: emigrație și demografie – modelul rezistenței anticomuniste versus Ubi bene ibi patria; Biserică și emigrație – Ortodoxia (românească) în diaspora între universalitate și naționalitate; identitatea de sine și proiecția acestei identități în diaspora
  • Clivajele economico-sociale şi propaganda autonomistă
  • Geopolitică, religie şi cultură: de la Kosovo la mişcările de autodeterminare din Catalonia, Scoţia, nordul Italiei (Lombardia, Veneto), Kurdistan

UNA, SANCTA, CATHOLICA ET APOSTOLICA

The Church between her visible, historical unity,

and unity in eschatological communion

 

Conceived as a concrete, historical communion of local communities, joined in the same faith transmitted through Apostolic succession in sanctity, outside which there is no salvation, the Church is revealed as ONE, manifesting this uni(ci)ty in her seen dimension, but already experienced as an eschatological communion. Because the Church is living (semper reformanda), dynamic, always “at work”, she is a bridge between generations, she is the one that recovers and sanctifies time, history.

Centered on the celebration of the Eucharist, her catholic (=conciliary, universal, full!) unityis not reduced to a juridical scheme, aimed at ensuring her cohesion, even one of the “symphony” type, but transcends time and space, therefore her extensive-geographicaldimension (according to the witness of St. John Chrysostom’s liturgical anaphoras), in order to be perfected in the eschatological communion, experienced sacramentally, therefore in her qualitative-intensive dimension.

Her primary characteristic feature, namely, that of being ONE, is given by Christ the ONE, her Head, Who imparts the intrinsic dynamism which has the role of maintaining her balance and unity. This act of “movement” is also reflected in man’s path to salvation, insofar as the Church enhances man through the Holy Sacraments, hierurgies, and all her sanctifying acts. In other words, in the Church, the mystery of the person is potentiated, turned to its maximum value, because, to the newly-baptized Christian, the Church offers Christ as a starting point, the “beginning of salvation”, but also addresses the calling of reaching unto the “measure of the perfect man”, from the baptismal Christ, to the Eucharistic Christ, and, finally, to the Christ of Glory. Therefore, Christ the One is in the Church, for the Christian, both beginning, and end, He is both the cause, and the goal.

As the mystical body of Christ, and as God’s chosen and holy people (I Peter 2:9), the Church manifests the tangible signs of her holy, Catholic and Apostolic unity, in various forms and particular structures, after the model “unity in diversity”, as understood by the Holy Fathers of the Church.

The Church renders all one, as equals, in the sense of alike, therefore united in their diversity. The Church gathers together not by homogenizing, but by fulfilling the particular, the specific, the mystery of the person. But even if the Church fills the gaps, levels social or cultural divides, and even ethnical disparities, gender differences, etc. (“There is neither Jew nor Greek, there is neither bond nor free, there is neither male nor female: for ye are all one in Christ Jesus”, Galatians 3:28), yet gathering together does not mean “globalization”, but embracing – the Church embraces unto her “all men”, potentiating their particulars by the sanctifying process. But it goes both ways: the Church gathers together not only in the sense of calling the human persons to communion, but also of ontologically fulfilling them, in what the Fathers recognize as Theosis; the Church gathers the human hypostases, but also the human nature, which she heals, restores, unifies, sets in agreement with the reasons sowed in all created things by the Reason Himself (according to the testimony of St. Gregory the Theologian).

As the guide towards the Kingdom of God, herself a sign and part thereof, and conducting herself by well defined moral norms and canonical principles, accepted and springing from the practice of synodal unity, the Church rises on the eschatological Mount Tabor of existence, simultaneously revealing herself as unitY of petra super Petrum and petra sub Petra.

By gathering alike, in theological thought, dogmatists, patrologians, liturgists, byzantinologists, cannonists, biblical exegetes, etc., this panel aims at illustrating the contribution of all those interested in the suggested fields of wide theological reflection: ecclesiology, Christology, anthropology, eucharistic ecclesiology, pneumatology, eschatology, etc.

 

UNA, SANCTA, CATHOLICA ET APOSTOLICA

Biserica între unitatea văzută, istorică, şi unitatea în comuniune eshatologică

 

Concepută ca o comuniune concretă, istorică de comunităţi locale, unite prin aceeaşi credinţă transmisă prin succesiune apostolică întru sfinţenie, în afara căreia nu există mântuire, Biserica se descoperă drept UNA, manifestându-şi această uni(ci)tate în dimensiunea ei văzută, dar experiată deja ca şi comuniune eshatologică. Pentru că Biserica e vie (semper reformanda), dinamică, „lucrătoare”, ea este punte între generații, este recuperatoare și sfințitoare a timpului, a istoriei.

Centrată pe celebrarea Euharistiei, unitatea ei catholică (=sobornicească, universală, deplină!) nu se reduce la o schemă juridică ce asigură coeziunea, fie ea chiar şi una de tipul „simfoniei”, ci transcende timpul şi spaţiul, aşadar dimensiunea ei extensiv-geografică (după mărturia anaforalei liturgice hrisostomiene), pentru a se desăvârşi în comuniunea eshatologică experiată sacramental, aşadar în dimensiunea ei calitativ-intensivă.

Caracteristica ei de bază, aceea de a fi UNA, este dată de Hristos Cel UNUL, Capul ei, Care-i imprimă dinamismul intrinsec ce are rolul de a ţine în echilibru şi unitate. Acest act de „mişcare” se reflectă și în parcursul spre mântuire al omului, prin aceea că Biserica îl crește pe om prin Sf. Taine, ierurgii şi toate actele ei sfinţitoare. Altfel spus, în Biserică se potențează, se valorizează maximal taina persoanei, pentru că Biserica i-L oferă creștinului nou-botezat pe Hristos ca punct de plecare, „început al mântuirii”, însă îi adresează și vocația de a ajunge la „măsura bărbatului desăvârșit”, de la Hristos Cel baptismal la Hristos Cel Euharistic și, finalmente, la Hristos al Slavei. Așadar, Hristos Cel Unul este în Biserică pentru creștin și început, dar și sfârșit, este și temei, dar și țel.

Trup mistic al lui Hristos şi popor ales şi sfânt al lui Dumnezeu (I Pt. 2, 9), Biserica îşi manifestă semnele tangibile ale unităţii sale sfinte, catholice şi apostolice, în forme variateşi structuri particulare, după modelul „unitate în diversitate”, aşa cum au înţeles-o şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Biserica îi face pe toți una, ca egali în sensul de deopotrivă, deci uniți în diversitatea lor. Biserica adună laolaltă nu omogenizând, ci împlinind particularul, specificul, taina persoanei. Chiar dacă Biserica anulează decalajele, defazările sociale ori culturale și chiar diferențele etnice, de gen etc. („nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”, Galateni 3, 28), adunarea loalaltă nu înseamnă totuși „globalizare”, ci asumare – Biserica asumă în sine „pe tot omul”, potențându-i particularul prin procesul de sfințire. Dar și invers: Biserica adună laolaltă nu numai în sensul de a chema persoanele umane la comuniune, ci și de a împlini ontologic, în ceea ce Părinţii recunosc drept Theosis; Biserica adună ipostasurile, dar și firea umană, pe care o tămăduiește, o restaurează, o unifică, o pune în acord cu raţiunile sădite în cele create de către însăşi Raţiunea (după mărturia Sf. Grigorie Teologul).

Călăuză spre Împărăţia lui Dumnezeu, ea însăşi semn şi parte a acesteia, şi conducându-se după norme morale şi principii canonice bine definite, acceptate şi izvorâte din practica unităţii sinodale, Biserica se află pe Taborul eshatologic al existenţei, revelându-se simultan ca unitate a petra super Petrum şi petra sub Petra.

Adunându-i în cugetare teologică deopotrivă pe dogmatiști, patrologi, liturgiști, bizantinologi, canonişti, exegeţi biblici etc., panelul își propune să ilustreze contribuţiile tuturor celor interesaţi în ariile de reflexie teologică sugerate: eclesiologie, hristologie, antropologie, eclesiologie euharistică, pnevmatologie, eshatologie etc.

MISSION, NATION AND ECCLESIAL IDENTITY

 

The missionary and social vocation of the Church at the beginning of the third Christian millennium must be characterized by an inner renewal, in the perspective of the communion and of the Church’s participation to the confrontation with the great challenges of postmodern culture, determined by the phenomenon of secularization. In such a society, the Church must develop the meaning and the sense of belonging to the ecclesial community. Thus, actualizing the message of Christ has the role of changing the Christian community, determining it to become itself missionary and social. The sense of belonging to the ecclesial community develops a rich experience of communion, that is, going from the static to the dynamic perspective, from the implicit to the explicit mission. The awareness of belonging to the eccesial community must then reveal the balance between the personal and the ecclesial experience, between the vocation of the person and the exigencies of the community. The community must be directed towards intercommunion as a form of unity and presence, so that it offers opening towards dialogue, being capable of creating interpersonal connections, in a world dominated by a real exacerbated individualism.

As for the vocation of the Church in history and society, the Church is called to construct the history of salvation, and ecclesial communities to become instruments of promoting genuine values, just as a little leaven leaveneth the whole lump (Galatians 5,9). In fact, the Church is a co-participant in all the experiences that the person and the nation experience in history, regardless of the origin or the ideological crystallizations present in a certain context and area. Hence, the Church is the ferment of history, which, by assuming a concrete time and topos, conveys to the world the genuine vocation of man and of creation: the transfiguration in the Spirit, the pneumatization.

The one who gives meaning to history is Jesus Christ, the Absolute Person, Who, being eternal, makes all things new, thus revealing the vocation of renewal, however, doubled by the exigency of faithfulness. Therefore, although we notice mutations in the geopolitical dynamics of the world, which influence the perspective on religious life, directly or indirectly, the message of Christ always remains timely and vivifying, innovative and faithful for all generations.

To sum up, the panel aims at approaching, on the one hand the contribution of the missionary work of the Church to the identitary fulfillment and the social becoming of man, and, on the other hand, to present the contemporaneousness of the message of the Church in culture and history.

MISIUNE, NAȚIUNE ȘI IDENTITATE ECLEZIALĂ

 Vocația misionară și socială a Bisericii, la începutul celui de-al treilea mileniu creștin, trebuie să fie caracterizată de reînnoirea lăuntrică, în perspectiva comuniunii și a participării acesteia la confruntarea cu marile provocări pe care i le adresează cultura postmodernă, determinate de fenomenul secularizării. Într-o astfel de societate, Biserica trebuie să dezvolte sensul și simțul apartenenței în cadrul și la comunitatea eclesială. Astfel, actualizarea mesajului lui Hristos are rolul să preschimbe comunitatea creștină, determinând-o să devină ea însăși misionară și socială. Simțul apartenenței eclesiale dezvoltă o bogată experiență de comuniune, și anume, aceea de a trece de la perspectiva statică la cea dinamică, de la misiunea implicită la cea explicită. Sentimentul apartenenței eclesiale trebuie să descopere apoi echilibrul dintre experiența personală și cea eclesială, dintre vocația persoanei și exigențele comunității. Comunitatea trebuie îndreptată spre comuniune ca formă de unitate și prezență, astfel încât aceasta să ofere deschidere spre dialog, devenind capabilă să creeze legături inter-personale, într-o lume dominată de un real individualism exacerbat.

În ceea ce privește vocația Bisericii în istorie și societate, aceasta este chemată să construiască istoria mântuirii, iar comunitățile eclesiale să devină instrumente de promovare a nefalsificatelor valori, asemenea aluatului care dospește toată frământătura (Galateni 5, 9). De fapt, Biserica este co-participantă la toate experiențele pe care le traversează persoana și națiunea în istorie, indiferent de proveniența și de cristalizările ideologice prezente într-un anumit context și spațiu. Biserica este, așadar, fermentul istoriei, care prin asumarea timpului și a topos­-ului concrete, transmite lumii adevărata vocație a omului și a creației: transfigurarea în Duhul, pnevmatizarea.

Cel care dă sens istoriei este Iisus Hristos, Persoana Absolută, Care, Veșnic fiind, le face pe toate noi, arătând prin aceasta vocația înnoirii, dublată însă de exigența fidelității. Astfel, cu toate că observăm mutații în dinamica geopolitică a lumii, care influențează percepția asupra vieții religioase, direct sau indirect, mesajul lui Hristos rămâne mereu actual și vivificator, înnoitor și fidel deopotrivă pentru toate generațiile.

Conchizând, panelul intenționează să abordeze, pe de-o parte contribuția lucrării misionare a Bisericii la împlinirea identitară și devenirea socială a omului, iar pe de altă parte, să prezinte actualitatea mesajului Bisericii în cultură și istorie.