ECCLESIA – MATER ET MAGISTRA
The Holy Scripture reveals the Church as “the mysterious body of Christ” and “the people of God” at once. Starting from these two concepts, the Patristic exegesis also reflects on the Church as “Mother and Teacher”. The Church perennially gives birth to her sons and daughters in their hyposthases of “members” of the “mysterious body of Christ”, offering the teaching of salvation to her children, at all times, in all cultures and places, forever reminding them their condition of “people of God”. By her mission and pastoral guidance, through her sacramental and canonical dimension, in her schools of theology and the cultural and educational centres which she administers, the Church hapily joins the dimension of spiritual maternity and that of educational sapience, facilitating to the clergy and laity alike the access to the stairway leading to the throne of God’s Wisdom. Like a mother who educates her own offspring, the Church imparts, through her polyvalent theological and cultural foundations, the pedagogical model par excelence, able to respond to the multisecular challenges of a world whose values and philosophy are not always in consonance with those of the Church. Raising her own children in the spirit of soteriological values, the Church becomes herself the leaven or catalyst of that sapiential process, the growth thereof mirroring her own growth, which thus becomes her existential philosophy. If an ancient Latin maxim said, “Nullum est iam dictum, quod non sit dictum prius” (There is nothing which has not been said before), the Church proves to be, through her maternal and educational dimension, the refutation of that old adage, since she is always that “novum” (novelty) which is uttered throughout history, and thus becomes “clavis sapientiae” (the key to wisdom).
Mărturisită de Sf. Scriptură, deopotrivă, „trup tainic al lui Hristos” şi „popor al lui Dumnezeu”, Biserica este oglindită, de asemenea, în exegeza patristică, pornind de la aceste două concepte, drept „Maică şi Învăţătoare”. Născând pururea pe fiii şi fiicele sale în ipostaza de „mădulare” ale „trupului tainic al lui Hristos”, Biserica oferă copiilor ei învăţătura cea mântuitoare în toate timpurile, culturile şi locurile, amintindu-le permanent condiţia lor de „popor al lui Dumnezeu”. Prin misiunea şi pastoraţia sa, prin dimensiunea ei sacramental-canonică, prin şcolile ei de teologie şi centrele cultural-educative pe care le oblăduieşte, Biserica îmbină fericit dimnesiunea maternităţii duhovniceşti cu cea a sapienţiei educative, facilitând, deopotrivă, clerului şi poporului, scara care duce la tronul Înţelepciunii lui Dumnezeu.
Asemenea unei mame care îşi educă proprii copii, Biserica oferă prin fundamentele sale teologice şi culturale plurivalente modelul pedagogic prin excelenţă, capabil să răspundă provocărilor multiseculare ale unei lumi ale cărei valori şi filosofii nu sunt întotdeauna în consonanţă cu cele ale Bisericii. Crescându-şi proprii copii în spiritul valorilor soteriologice, Biserica devine ea însăşi fermentul acestui proces sapienţial, oglindindu-şi în creşterea aceasta propria ei creştere, care îi devine, astfel, filosofie existenţială. Dacă un vechi dicton latin afirma „Nullum est iam dictum, quod non sit dictum prius” (Nu există nimic ce să nu fi fost spus mai devreme), Biserica se dovedeşte a fi, prin dimensiunea ei maternal-educativă, contrariul acestui dicton străvechi, ea fiind, mereu, acel „novum” (nou) care se rosteşte de-a lungul timpurilor şi care devine, astfel, „clavis sapientiae” (cheia înţelepciunii).
THE INHERITANCE OF FAITH IN THE CHRISTIAN FAMILY
In the context of a world undergoing an accelerated secularisation process, the Christian family is facing a range of cultural and ideological challenges. The aspect of family religiousness and the transmission of faith from parents to children, in general terms, is witnessing a crisis which turns the institution of the family into a merely social event, diminishing its spiritual dimension. Seen and understood as domus ecclesiae, the Christian family is a priority and a pastoral and missionary exigency of the Church, in view of the active integration into the life of the parochial community of all her members: children, parents, grandparents. In this context, this panel aims at analysing the pastoral and missionary paradigms in a culture of diversity and pluralism, and at providing perspectives and examples of good practice for the transmittal of the Christian faith and spiritual and moral values.
Moștenirea credinței în familia creștină
În contextul unei lumi aflate într-un accelerat proces de secularizare, familia creștină se confruntă cu o serie de provocări de ordin cultural-ideologic. Aspectul religiozității familiale și transmiterea credinței de la părinți la copii, în termeni generali, traversează o criză ce transformă instituția familiei doar într-un eveniment social, diminuând dimensiunea ei spirituală. Văzută și înțeleasă ca domus ecclesiae, familia creștină reprezintă o prioritate și o exigență pastoral-misionară a Bisericii, în vederea integrării active în viața comunității parohiale a tuturor membrilor ei: copii, părinți, bunici. În acest context, panelul își propune să analizeze paradigmele pastoral-misionare într-o cultură a diversității și a pluralismului și să ofere perspective și exemple de bună practică pentru transmiterea credinței și a valorilor spiritual-morale creștine.
THEOLOGICAL AND RELIGIOUS EDUCATION
This panel seeks to identify solutions to the challenges confronting contemporary Christian religious education, but not only, including the cultural impact of a pluralist morality and of an increasingly globalized society. While searching for, and sharing, new didactic methods and models, this panel also explores the evolution of, and challenges raised by moral pluralism, religious diversity, and new religious identities in the face of the transmission of Christian faith
Educaţia teologică şi religioasă
Acest panel identifică și caută soluții la provocările pe care le întâmpină educația religioasă creștină contemporană, dar nu numai, inclusiv impactul culturii unei morale pluraliste și a unei societăți tot mai globalizate. Căutând și împărtășind noi modele și metode didactice, acest panel explorează, de asemenea, evoluția și provocările luralismului moral, a diversității religioase șia noillor identități religioase în ce privește transmiterea credinței creștine.
ARS CHRISTIANA DIDACTICA VITAE
Since man cannot create out of nothing, he cannot claim the status of being the founder of art. He was brought into being in order to contemplate an already existing work of art, made precisely for him – the world –, by means of which the Creator invites him to communion. Therefore, the vocation of man is that of being the exegete of the Creation, a creature capable of bridging the passage from the beauty and goodness of the Creation to the Truth which is revealed in it, and through it. As long as man was still able to make the transition from the Creation to the Creator, he did not feel the need to create beauty himself. That was because he did not miss it. But when the relationship with the Source of beauty was lost, man started to become a creator of beauty himself, outwardly projecting his thirst for the inner beauty which he no longer posessed. The goodness and beauty which man is seeking only become authentic to the extent that they lead to the Truth as a Person. Otherwise, artistic creation remains merely a longing for Paradise, i.e. a nostalgic way of looking back to a past whose splendour and glory can no longer dispel the darkness of the present.
Având în vedere că nu poate crea din nimic, omul nu-și poate aroga statutul de întemeietor al artei. El a fost adus la viață pentru a contempla o operă de artă deja existentă, realizată anume pentru el – lumea –, prin intermediul căreia Creatorul îl invita la comuniune. Prin urmare, vocația omului este aceea de exeget al creației, de ființă capabilă să facă trecerea de la frumosul și binele creației spre Adevărul care se revelează în și prin ea. Atâta timp cât omul a reușit să facă tranziția de la creație la Creator, nu a simțit nevoia să creeze el însuși frumosul. Asta pentru că nu-i simțea lipsa. În momentul în care relația cu Izvorul frumuseții s-a pierdut, omul a început să devină el însuși creator al frumosului, proiectând în afară setea după frumusețea lăuntrică pe care nu o mai cunoștea. Binele și frumosul pe care omul îl caută devine autentic doar în măsura în care duce spre Adevărul ca persoană. Altfel, creația artistică rămâne doar o nostalgie a paradisului, adică o formă de ancorare într-un trecut a cărui strălucire nu mai poate risipi întunericul prezentului.
