THE LIVING HISTORY OF FAITH AND NATIONAL UNITY AT THE CENTENARY OF THE ROMANIAN PATRIARCHATE
This panel aims to bring together scientific contributions covering historical periods and topics relevant to the 100th anniversary of the Romanian Patriarchate, integrating various aspects: theological, historical, cultural, and social, as well as challenges for the future.
The intention is to have a broad representation of the categories of contributors (researchers, theologians, historians, representatives of cults, cultural institutions and not only), in order to reflect on the impact that the Romanian Patriarchate had in defining the dogmatic-historical consciousness of the Romanian nation during the last century (1925-2025) by analyzing topics such as the establishment and evolution of the Romanian Patriarchate, the role of the Patriarchate in the formation and consolidation of the Romanian national state, the outstanding personalities of the Romanian Patriarchate over the last 100 years, the Romanian Patriarchate in the interwar period, the role of the Church in the post-communist transition, the educational and philanthropic projects of the Romanian Patriarchate, the Romanian Patriarchate in a global and ecumenical context, the Romanian Patriarchate and national culture, challenges and perspectives, etc. The agenda of the topics is still open.
Specifically, this panel will contribute to deepening the public knowledge of the Romanian Patriarchate, while strengthening the link between the Church and Romanian society. Our scientific exposition explores the contributions of the Romanian Patriarchate within the historical evolution of the Romanian nation and the affirmation of fundamental spiritual values. Throughout the last 100 years since the official recognition of the Romanian Patriarchate, it has been a pillar of the Orthodox faith, of national unity and of resilience in the face of historical and political challenges, playing an essential role in strengthening national and cultural identity.
ISTORIA VIE A CREDINȚEI ȘI UNITĂȚII NAȚIONALE LA CENTENARUL PATRIARHIEI ROMÂNE
Acest pannel își propune să reunească contribuții științifice care să acopere perioade istorice și subiecte relevante pentru aniversarea a 100 de ani ai Patriarhiei Române, integrând aspecte variate: teologice, istorice, culturale, sociale cât și provocările pentru viitor.
Intenția este de a avea o reprezentare largă a categoriilor de contributori (cercetători, teologi, istorici, reprezentanți ai cultelor, instituțiilor de cultură și nu numai), pentru a reflecta asupra impactului pe care Patriarhia Română l-a avut în definirea conștiinței dogmatico-istorice a națiunii române pe parcursul unui centenar (1925-2025) prin analiza topicurilor de genul: Înființarea și evoluția Patriarhiei Române; Rolul Patriarhiei în formarea și consolidarea statului național român; Personalități marcante ale Patriarhiei Române de-a lungul celor 100 de ani; Patriarhia Română în perioada interbelică; Rolul Bisericii în tranziția postcomunistă; Proiecte educaționale și filantropice ale Patriarhiei Române; Patriarhia Română în context global și ecumenic; Patriarhia Română și cultura națională, provocări și perspective etc, Agenda topicurilor rămânând deschisă.
În mod specific acest pannel va contribui la aprofundarea cunoașterii publice a Patriarhiei Române, consolidând în același timp legătura dintre Biserică și societatea românească. Manifestarea noastră științifică explorează contribuțiile Patriarhiei Române în cadrul evoluției istorice a națiunii române și al afirmării valorilor spirituale fundamentale. De-a lungul celor 100 de ani de la recunoașterea oficială a Patriarhiei Române, aceasta a fost un pilon al credinței ortodoxe, al unității naționale și al rezilienței în fața provocărilor istorice și politice, jucând un rol esențial în consolidarea identității naționale și culturale.
CREDO … IN UNAM SANCTAM, CATHOLICAM ET APOSTOLICAM ECCLESIAM
The words of the Creed are, without a doubt, those that have resonated most deeply and with the greatest hope in the hearts of the saints of the Church, both in the time of its beginnings and during the 20th and 21st centuries. Love for the Church and the people has always inspired the saints and confessors in the struggle to defend civilization and the Christian faith. It is perhaps difficult to understand the exact deep meaning of these words in an era characterized by a general coldness and indifference towards ecclesiastical institutions. Written at a time when the crisis of the Church seemed to be reaching its climax, they proved to be guiding and instructive, both for the Christians of the first centuries, but also later, for those in the tumultuous period of the 20th century and the completely unsettled and ambiguous period of the 21st century. Considered a great spiritual power against both the expansion of the pagan world, but also of the totalitarian communist or other oppressive one, the Church opposed with all its strength the currents denigrating human dignity and those directed against the faith, the decisive center of its struggle moving from the temporal society within the timeless spiritual society. The Holy Church, thus, became the center of the spiritual struggle against any oppressive or ideologically deficient totalitarian system. In the face of these tensions generated by the attempts to annihilate the truth and to accommodate with the cultural and ideological tendencies of a supposedly liberating modernity, the only divine landmarks remain the saints, of whom the Church has never lacked, whether we refer to the martyrs of the pagan period or of dictatorships of any kind, or to the confessors of the labor camps, to the missionaries, to the penniless doctors, to the theologians, to the very patient priests and to the very praying monks for the peace of the world. The saints are those who permanently illuminate the path, and those in other Christian denominations have testified through their lives to God’s love for people, all united in the path of His commandments, awaiting with hope His Second Coming.
CREDO … IN UNAM SANCTAM, CATHOLICAM ET APOSTOLICAM ECCLESIAM
Cuvintele Simbolului de Credință sunt, cu certitudine, cele care au răsunat cel mai profund și cu cea mai mare nădejde în inima sfinților Bisericii, atât în timpul de la începuturile ei, cât și în timpul secolelor XX-XXI. Dragostea pentru Biserică și neam i-a inspirat întotdeauna pe sfinți și pe mărturisitori în lupta pentru apărarea civilizației și credinței creștine. Este, poate, dificil de înțeles cu totul exact sensul profund al acestor cuvinte într-o epocă caracterizată de o răceală generală și indiferență față de instituțiile ecleziastice. Scrise într-o perioadă în care criza Bisericii părea să ajungă la punctul culminant, ele s-au dovedit a fi călăuzitoare și îndrumătoare, atât pentru creștinii primelor veacuri, dar și ulterior, pentru cei din tumultoasa perioadă a secolului al XX-lea și cu totul necalara și ambigua perioadă a celui de-al XXI-lea secol. Considerată o mare putere spirituală atât împotriva expansiunii lumii păgâne, dar și a celei totalitar comuniste sau de altă factură opresivă, Biserica s-a opus cu toată tăria curentelor denigratoare ale demnității umane și celor îndreptate împotriva credinței, centrul decisiv al luptei acesteia mutându-se din societatea temporală în interiorul societății spirituale atemporale. Sfânta Biserică, a devenit, astfel, centrul luptei duhovnicești împotriva oricărui sistem totalitar opresiv sau ideologic deficitar. În fața acestor tensiuni generate de încercările de anihilare ale adevărului și de acomodare cu tendințele culturale și ideologice ale unei modernități pretins elberatoare, singurele repere dumnezeiești rămân sfinții, de care Biserica n-a dus niciodată lipsă, fie că ne referim la martirii perioadei păgâne sau a dictaturilor de orice fel, ori la mărturisitorii lagărelor de muncă, la misionari, la doctorii fără de arginți, la teologi, la preoții mult răbdători și la monahii mult rugători pentru pacea lumii. Sfinții sunt cei care luminează permanent calea, iar cei aflați în alte confesiuni creștine, au mărturisit prin viața lor iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, fiind cu toții uniți în calea poruncilor Lui, așteptând cu nădejde a Doua Sa Venire.
ART AS TESTIMONY TO GOD – ETHOS IN THE FOUNDATIONS OF CREATION
Originating from religious worship, art, in all its traditional forms governed by the classical Muses, developed over centuries to express the unseen and the realities of the Heavenly Empyrean through tangible and perceptible forms and structures. Complementary to religious dogma, art primarily addresses the soul, guiding its movements toward realms beyond the body, including the luminous transcendence or shadowy.
Matured in the proximity of the temple and the royal court, art, in its primary forms, justified its existence until the dawn of Modernity, serving the Heavenly God and His representative on Earth: the king or the anointed sovereign of the City.
For centuries, the harmony of the connection between Heaven and Earth represented the central message and goal of artistic representations, whether in poetry, visual arts, drama, or music—even in what we now call “secular” art.
By detaching us from materialism and selfishness, art can rediscover the common denominator of all people—the God within us—whether or not we know how to name Him. Thus, art, in its primary forms, can unite people from different civilizations and religions, building bridges of interfaith and interreligious communication where the language of dogma, ideology, and politics falls silent. This is a lesson for all of us—artists, art theorists, theologians, psychologists, and even political scientists. Unfortunately, we learn too little from it.
There is, however, another art side. With the progressive secularization and the distancing, sometimes to the point of exclusion, of the Church from the body of the City and the Agora, art has taken up the mantle of Freedom without God. It has embarked on a path of ruin and self-destruction in the name of atheistic, suicidal, and deicidal individualism. This is where much of today’s postmodern art, celebrated by countless prestigious institutions, finds itself.
However, sacred art, or art as a testimony to God, has never died; it has merely entered a long, multi-century dissidence. From this dissidence, all those who wish to spiritually revitalize their souls and draw closer to God find sustenance. This is the art we must cultivate, re-understand, and reinvent as artists or religious and cultural figures, bringing it into our present and responsive to the new challenges posed by secular reality.
.
ARTA MĂRTURISITOARE DE DUMNEZEU – ETOSUL ÎN IZVOADELE CREAȚIEI
Originată din cultul religios, arta, sub toate formele ei tradiționale patronate de clasicele Muze, s-a dezvoltat timp de veacuri ca un mijloc de a exprima nevăzutul și realitățile Empireului Ceresc, prin forme și structuri sensibile sau palpabile. Complementară dogmei religioase, arta se adresează prioritar sufletului, diriguind mișcările acestuia spre cele de dincolo de trup, inclusiv spre transcendentul luminos ori spre cel tenebros. Maturizată în preajma templului, dar și a aulei regale, arta, în formele ei majore, și-a justificat existența până în zorii Modernității, stând în slujirea Dumnezeului ceresc, dar și a reprezentatului lui pe pământ: regele sau unsul suveran al Cetății.
De aceea, armonia legăturii dintre cer și pământ a reprezentat timp de secole mesajul și obiectivul central al reprezentărilor artistice, fie că este vorba de poezie, arte vizuale, dramaturgie sau muzică. Inclusiv în arta pe care o numim astăzi „laică”.
Desprinzându-ne de materialism și de egoism, arta are capacitatea unică de a regăsi numitorul comun al tuturor oamenilor – Dumnezeul din noi -, fie că știm ori nu să-L numim. Așadar arta, în formele ei majore, poate reuni oameni din civilizații și religii diferite, zidind punți de comunicare interconfesională și interreligioasă acolo unde limbajul dogmei, al ideologiei și al politicii amuțește. Avem cu toții, artiști și teoreticieni ai artei, dar și teologi, psihologi și chiar politologi, de învățat din asta. Din păcate, învățăm prea puțin.
Există și o altă fațetă a artei. Odată cu secularizarea progresivă și cu îndepărtarea, uneori până la excludere, a Bisericii din trupul Cetății și al Agorei, arta a preluat ștafeta Libertății fără Dumnezeu, înregimentându-se într-o cursă a pierzaniei și a autodistrugerii în numele individualismului ateu, sinucigaș și deicid. În linii mari, acesta este statutul în care se complace și astăzi, în postmodernitate, arta cea mai aplaudată de o mulțime de foruri de profil dintre cele mai respectate.
Și totuși, arta sacră sau arta mărturisitoare de Dumnezeu nu a murit niciodată; doar a intrat într-o lungă, multiseculară, dizidență. Din ea se hrănesc toți cei care vor să își revigoreze spiritual sufletul și să se apropie mai mult de Dumnezeu. Pe aceasta trebuie s-o cultivăm, s-o reînțelegem și s-o reinventăm, ca artiști sau ca oameni de cultură religioși, aducând-o în actualitatea noastră și făcând-o să răspundă noilor provocări, pe care realitatea seculară ni le propune.
CONFESSORS OF FAITH DURING COMMUNISM AND THE MARTYRIC MEMORY OF THE CHURCH
The exercise of remembering the heroes of the faith has kept alive, over the centuries, the identity of the ecclesial community, transfiguring the Church into a culture of memory that has its roots precisely in the liturgical updating of the transfigured biographies of those who have perfected themselves on the path of the faith. We can place in this same current the canonization of the confessors of the twentieth century, which finds its fulfillment in a symbolic moment, when the Romanian Orthodox Church celebrates the Centenary of the Romanian Patriarchate, along with the 140th anniversary of the recognition of ecclesiastical autocephaly.
Moreover, the public proclamation of the holiness of those who have been perfected in this last patriarchal century has precisely the gift of confirming the spiritual vitality of the Romanian faith community, by raising from within it some heroes of faith. In this symbolic context, within the framework of the International Symposium on Science, Theology and Art (ISSTA 2025), this section is dedicated to the martyrdom of the past century of the Church, with a particular focus on understanding the historical and theological context in which the heroes of the faith have confessed Christ.
MĂRTURISITORII CREDINȚEI DIN TIMPUL COMUNISMULUI ȘI MEMORIA MARTIRICĂ A BISERICII
Exercițiul amintirii eroilor credinței a menținut vie, de-a lungul secolelor, identitatea comunității eclesiale, transfigurând Biserica într-o cultură a memoriei, ce-și are rădăcinile tocmai în reactualizarea liturgică a biografiilor transfigurate ale celor care s-au desăvârșit pe calea credinței. În acest registru se plasează și canonizarea mărturisitorilor secolului al XX-lea, ce-și găsește împlinirea într-un moment simbolic, când Biserica Ortodoxă Română celebrează Centenarul Patriarhiei Române, alături de împlinirea a 140 de ani de la recunoașterea autocefaliei bisericești. De altfel, proclamarea publică a sfințeniei celor care s-au desăvârșit în acest ultim veac patriarhal are tocmai darul de a confirma vitalitatea duhovnicească a comunității de credință românești, prin ridicarea dinlăuntrul său a unor eroi ai credinței. În acest context simbolic, în cadrul Simpozionului Internațional de Știință Teologie și Artă (ISSTA 2025), această secțiunea este dedicată memoriei martirice din veacul trecut a Bisericii, cu aplecare, îndeosebi, asupra înțelegerii contextului istoric și teologic în care eroii credinței l-au mărturisit pe Hristos.
