Created by God having incorruption and incorruptibility as contents of his natural logos- / λόγος, materialized in the mode of paradisiacal existence and activity, man becomes through sin corrupt and passionate, and the mode of existence and the action of the human nature’s λόγος become carriers of suffering. The Holy Fathers of the Church establish, from the point of view of theological anthropology, a chronology in the fall of man as a result of the perversion of the three parts of the soul. The first step is to break away from God, a break from which ignorance springs. Being thus isolated from God, the creative source of his being, man concentrates, as St. Maximus the Confessor points out, in passionate self-love, which leads him to tyranny towards fellow humans and to suffering. The order of capital sins, such as voraciousness, fornication, covetousness, anger, sorrow, idleness, vainglory, and pride, as they appear in the Evagrian-Maximian hierarchy, is seen as a manifestation of disobedience, respectively of passionate self-love – philautia/ φιλαυτία, generating suffering. In sinning, man establishes within himself a certain distorted predisposition of his will and aspirations, which makes him captive, as the same St. Maximus the Confessor say. To the vicious circle of pleasure-pain dialectics, through which philautia/ φιλαυτία generates a multitude of passions that divide the unity of human nature, causing permanent and constant suffering. Patristic theology, the true science of spiritual medicine, illustrates how healing from this suffering is a real one, having at its center the Lord Jesus Christ, who, through His restorative sacrifice, called by St. Gregory the Great indebted death / indebita mors, broke the circle of pain-pleasure dialectic. This panel aims to illustrate precisely this aspect of the restoration made by Christ, materialized in the participation in the sacramental-spiritual medicinal therapy of the Church, herself transfigured by the restorative suffering of her Lord. Assertions such as those of St. Paul in Philippians 1:29 –„For it was given to you not only to believe in Him for Christ’s sake, but also to suffer for Him”, or from Colossians 1:24 – „Now I rejoice in my sufferings for you, and I fill in my body the shortcomings of Christ’s afflictions, for His body, that is, the Church”,or from Romans 1:17 – „And if we are sons, we are also heirs – heirs of God and joint-heirs with Christ, if we suffer with Him, that with Him we may also glorify ourselves”,are meant to suggest that suffering, although not desired by God, may contribute to its deifying transfiguration, according to the prototype of the restorative sacrifice of Jesus Christ, as a Paschal-eschatological illustration of the joy of the heavenly Jerusalem, from which every trace of suffering will disappear – „And He will wipe away every tear from their eyes, and death will be no more; there will be no more lamentation, no crying, no more pain, for the former have passed away”(Revelation 21:4).
TEOLOGIA SUFERINȚEI ȘI ȘTIINȚA MEDICINEI DUHOVNICEȘTI.
Creat de Dumnezeu având ca şi conţinut al logos- / λόγος-ului său natural nestricăciunea și incoruptibilitatea, concretizate în modul existenţei şi activităţii paradisiace, omul devine prin păcat corupt şi pătimitor, iar modul existenţei şi acţiunea λόγος-ului naturii umane devin purtătoare de suferință. Sfinții Părinți ai Bisericii stabilesc, din punct de vedere al antropologiei theologice, o cronologie în căderea omului, ca rezultat al pervertirii celor trei părţi ale sufletului. Primul pas constă în ruperea de Dumnezeu, din care izvorăşte necunoaşterea. Fiind izolat astfel de Dumnezeu, izvorul creator al fiinţei sale, omul se concentrează, după cum arată Sf. Maxim Mărturisitorul, în iubirea pătimașă de sine, care-l conduce la tirania faţă de semeni și la suferință. Ordinea păcatelor capitale, precum lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, întristarea, trândăvia, slava deşartă şi mândria, așa după cum apare ea prezentată în ierarhizarea evagriano-maximiană, este văzută ca o manifestare a nesupunerii, respectiv a iubirii pătimașe de sine – philautia / φιλαυτία, generatoare de suferință. Păcătuind, omul statorniceşte în sine o anumită predispoziţie denaturată a voinţei şi aspiraţiilor sale, care îl face captiv, după cum spune tot Sf. Maxim Mărturisitorul, cercului vicios al dialecticii plăcere-durere, prin care philautia / φιλαυτία generează o multitudine de patimi care divizează unitatea naturii umane, provocând o permanentă și constantă suferință. Teologhisirea patristică, adevărată știință a medicinii duhovnicești, ilustrează modul în care vindecarea de această suferință este una reală, avându-l în centrul ei pe Domnul Iisus Hristos, care, prin jertfa Sa restauratoare, numită de Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul) moarte neîndatorată / indebita mors, a rupt cercul dialecticii durere-plăcere. Panelul de față își propune să ilustreze tocmai acest aspect al restaurării hristice, concretizată participativ în terapia medicinală sacramental-duhovnicească a Bisericii, ea însăși transfigurată de suferința restauratoare a Domnului ei. Aserțiuni precum cele ale Sf. Apostol Pavel din Epistola către Filipeni (1, 29) – Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El, sau din Epistola către Coloseni (1, 24) – „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica”, ori din Epistola către Romani (1, 17) – „Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim”, sunt menite să sugereze că suferința, deși nu este dorită de Dumnezeu creației Sale, poate contribui la transfigurarea îndumnezeitoare a acesteia, după prototipul jertfei restauratoare a lui Iisus Hristos, ca ilustrare pascal-eshatologică a bucuriei Ierusalimului ceresc, din care orice urmă de suferință va dispărea – „Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apoc. 21, 4).
